Războiul lasă întotdeauna urme

Am fost la Auschwitz de două ori; m-am revoltat, m-am cutremurat și m-am speriat de faptul că locul arăta exact ca în imaginația mea. M-am întâlnit cu toate cărțile citite, mi s-au derulat prin fața ochilor toate filmele privite și am încercat să înțeleg durerea, neputința și, nu de puține ori, speranța. Să înțeleg ce a condus aici nu am încercat, pentru că mintea mea refuză să justifice nedreptatea, încă de la cele mai mici forme ale ei — cu atât mai mult cu cât ea se răsfrânge asupra oamenilor și, din păcate, nu au fost deloc puțini cei afectați.

La Memorialul Durerii din Sighetu Marmației răsună, fără oprire, vocea dintr-un vechi aparat de radio. „Aici, Europa liberă” se aude pe holuri și printre celulele devenite muzeu. O libertate dobândită cu prețul pierderii ei, pentru cei care au crezut în ea — și au susținut-o, mai presus decât orice.

Am văzut în Mostar, Bosnia și Herțegovina, case bombardate și abandonate; în interiorul lor, pe zidurile ce poartă urmele războiului, viața și-a croit drum. Natura a încercat să facă lucrul pe care îl știe cel mai bine: să înfrumusețeze. Aici se organizează inclusiv tururi în care tema războiului este elementul central, iar turiștii sunt îndrumați către clădirile care păstrează urmele dezastrului.

Gdansk a fost distrus în proporție de 90%. Este orașul de unde a pornit cel de-al Doilea Război Mondial, iar, în prezent, nimic din centrul său istoric nu ne duce cu gândul la acest lucru — ci doar dacă pășim în interiorul clădirilor transformate în muzeu. A fost reconstruit după planurile inițiale și un întreg război se ascunde sub noile fațade. Pentru turiști, este un oraș vibrant, cuceritor. Pentru localnici, este o dovadă a istoriei recente și a ceea ce oamenii sunt capabili să le facă altor oameni. Doar câțiva pași mai departe, vom întâlni mărturiile a ceea ce finalul războiului a adus: un regim totalitar, bazat pe uniformizare (în toate aspectele umane sau sociale), observat cu ușurință în arhitecturile sovietice. Însă, și mai departe de acestea (dar nu fizic, ci mental), se află locul unde a fost înființat sindicatul Solidaritatea, care îl avea ca lider pe Lech Walesa, cel care a condus la schimbarea regimului politic din Polonia. În același loc unde, cu doar patru veacuri în urmă, începea cel care avea să devină cel mai mare dezastru din istoria omenirii — produs, din păcate, nu de natură, ci de înșiși oamenii.

În Palestina, localnicii au ridicat un zid înalt de 8 metri, care să separe Betleemul de Ierusalim. Două locuri biblice, de unde a început propovăduirea creștinismului și a binelui. Două locuri cu oameni mai divizați ca oricând, care au transformat războiul într-un obiectiv turistic — zidul este un motiv de mândrie pentru palestinieni, care organizează inclusiv excursii pentru observarea graffitiurilor care, ironic spus, îl decorează.

Tot un zid a separat, pentru zeci de ani, Berlinul, Germania și Europa. Unul construit, de această dată, din dorința unor lideri care, ajungând să aibă putere de decizie, au considerat că pot controla totul: lumea, economia și viața oamenilor. Și, din păcate, au și făcut-o. Știm cu toții cum familii întregi au fost separate doar pentru că, într-o noapte în care s-a luat o decizie care le-a schimbat radical viața, s-au aflat pe părți diferite ale zidului. Punctul de frontieră și de control Checkpoint Charlie se află și acum în locul în care a fost creat, pentru a nu ne lăsa să uităm — dar, din păcate, nu ne (mai) aducem aminte.

În Budapesta am pășit în interiorul unor buncăre menite să apere localnicii de atacurile nucleare. Unele au fost transformate în muzeu și te întâmpină cu măști de gaze; aflăm că au îndeplinit și rolul de spital pentru răniții celui de-al Doilea Război Mondial, spital care și-a depășit cu mult capacitatea. Altele au devenit escape rooms, însă toate păstrează obiectele originale, atmosfera și spaima care plutea în aer în acele perioade. Pantofii de pe faleza Dunării sunt tot ce a mai rămas din victimele împușcate și aruncate în fluviu — amintirea lor, căci aceștia au fost construiți din metal, cu menirea să rămână pentru totdeauna.

Oamenii au renunțat la ei, la natura lor. Oamenii s-au întors împotriva oamenilor și au semănat frică, dar, din păcate, aceasta nu este o opțiune sănătoasă. Însă este din ce în ce mai prezentă, iar mulți dintre noi vor învăța să trăiască alături de ea.

Războiul lasă urme, oamenii lasă urme, care, din nefericire, se uită mult prea ușor. Viața își continuă ritmul, noi ne urmăm cursul, până când istoria se întoarce. Până când ne dezbrăcăm de tehnică și de tehnologie și rămânem oameni împotriva altor oameni. Fără să vrem, fără să ne dăm seama, luăm mitraliera în mână și renunțăm la umanitate, la credință, la principii. Tragem, pentru a nu deveni ținte. Este un joc al timpului și al rapidității. Unul orchestrat, dar care ajunge să ne cuprindă.

Ultimele zile au fost dure pentru toți, dar mai ales pentru locuitorii Ucrainei. Însă, în același timp, am observat o mobilizare incredibilă. Am privit oameni care au devenit mai umani decât oricând. Am văzut bine și bunătate și îmi dau seama că există speranță. Într-o încăpere complet întunecată, orice urmă de lumină străbate întunericul. Și învinge.

Nu știu cum va arăta lumea mâine. Nu sunt în măsură să emit judecăți de valoare. Nu sunt în măsură să fac lucruri cu o rezonanță extraordinar de puternică. Dar pot să mă rog. Pot să transmit un gând bun. Pot să donez și să vă îndemn și pe voi să o faceți. Pot să cred într-o lume (mai) bună. Pot să îmi păstrez optimismul și să sper. Și pot să îmi aduc aminte.

Am văzut urmele războiului în multe locuri din lume. Războiul lasă urme. Întotdeauna.