Auschwitz – 75 de ani nu sunt suficienți pentru a șterge urmele

„Au sosit în lagărul de concentrare din care nu mai există altă ieșire decât cea din coșul crematoriului.” este ceea ce declara directorul celui care avea să rămână în istorie drept „Lagărul Morții”: Auschwitz, lagărul de concentrare în care și-au pierdut viața nu mai puțin de 1,1 milioane de persoane, dintre care peste 90% evrei. Cel devenit, în mod cinic, un model pentru lagărele și sub-lagărele din întreaga Europă. Acela asupra căruia trona, ironic, deviza „Munca te eliberează” („Arbeit macht frei”).

Am găsit astăzi curajul de a termina acest articol. Am fost de două ori la Auschwitz și de fiecare dată am lăsat câteva gânduri pe hârtie, care nu au văzut lumina zilei până acum. Am ales data de 27 ianuarie, căci astăzi se împlinesc 75 de ani de la eliberarea celui ce a devenit un simbol al Holocaustului, al genocidului și al terorii, stârnind groază în rândul populației din țările ocupate de către naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Denumirea de lagăr al morții mi se pare prea puțin. Nu moartea era cea care înspăimânta aici, ci chinul de a nu ști când și cum vine. Pierderea demnității umane. Anularea oricărei identități. Puteai fi împușcat și gata. Sau puteai fi atârnat de mâini, cu brațele încrucișate, în fața „Zidului execuțiilor”. Puteai fi lăsat să mori de foame, alături de alți prizonieri, în celule care aveau mai puțin de un metru pătrat. La fel de ușor puteai deveni cobaiul unui medic ce își folosea timpul pentru a face tot felul de experimente. Puteai să reziști întregului război, iar ziua eliberării să fie laitmotivul vieții tale. Sau puteai să ajungi, de cum pășeai în afara vagonului, în locul destinat bătrânilor, copiilor, femeilor gravide și bolnavilor – adică tuturor persoanelor care nu erau apte de muncă: în camera de gazare. Cred că mai tare decât ideea morții sperie incertitudinea vieții. Prezentul de care te agăți cu toate puterile, clipa care trece, viitorul la care nu speri să visezi. Supraviețuirea.

Istoria nu este ceva ce putem nega sau de care să fugim. Cu cât alergăm mai tare, cu atât mai repede ne va prinde din urmă. Așa că am ales să mă duc către ea. Ce am descoperit a fost sinistru, pentru că nu a fost cu nimic diferit de imaginația mea. Iar atunci când realitatea se dovedește a fi egală cu imaginația, înseamnă ca totul capătă dimensiuni infinite.

*

O ploaie măruntă a transformat atmosfera într-una cenușie, de parcă și vremea știa ce aveam să întâlnesc acolo. Mă trezesc dis-de-dimineață și pornesc către orașul polonez Oświęcim, oraș care, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, a preluat numele german Auschwitz.

Nimic nu te pregătește pentru ceea ce urmează să descoperi aici. Niciun film, nicio carte, niciun scenariu pe care ți-l faci în minte. Este o realitate dureros de tăcută acum, care sunt convinsă că nu diferă cu nimic de aceea de acum opt decenii; cred că oamenii erau mult prea slăbiți ca să își strige neputința. Sau mult prea speriați ca să o facă.

Blocurile spun ele însele povestea locurilor, doar privindu-le. Însă, cu fiecare încăpere descoperită, afli traseul pe care un deținut îl parcurgea din momentul în care ajungea aici și până când termina… la camera de gazare. Îi descoperi ultimii ani din viață, guvernați de muncă istovitoare, foamete, friguri, boli și decădere.

Este o realitate pe care trebuie să o înfruntăm, pentru că aici înțelegem că atunci când oamenii se joacă de-a Dumnezeu, creează monștri. Sau monstruozități.

Context

 

Pe fondul unei crize provocate de efectele Primului Război Mondial și de condițiile impuse de Tratatul de la Versailles, în anul 1933, Adolf Hitler devine cancelar al Germaniei, iar, cu un an mai târziu, conducător absolut (Führer) al țării, transformând-o într-o dictatură bazată pe ideologia național-socialismului. Ideologia nazistă a avut la bază convingerea privind superioritatea națiunii germane față de altele, considerându-se rasa pură, ariană. Concomitent cu sporirea acestor convingeri se intensificau și pregătirile pentru exterminarea raselor inferioare, precum evreii, rromii, slavii și rasele de culoare.

Odată cu dobândirea puterii, Hitler a început înființarea de lagăre de concentrare pe teritoriul Germaniei, unde erau închiși cei considerați „elemente indezirabile”: evrei, infractori și oponenți politici ai regimului nazist. Din încercarea de a cuceri noi teritorii pentru a le popula cu coloniștii germani, pe data de 1 septembrie 1939, trupele germane au debarcat în Gdnask; acesta a fost momentul în care a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, căci, după două zile, Regatul Unit și Franța aveau să declare război Germaniei și, ulterior, toate puterile lumii au intervenit în război.

După declanșarea războiului, s-au construit lagăre și pe teritoriile Europei ocupate; în toamna anului 1941, majoritatea țărilor de pe continent erau sub ocupație germană.

Auschwitz între anii 1940 și 1945

 

Închisorile poloneze au fost rapid umplute cu deținuți politici, devenind suprapopulate, așa că a apărut „necesitatea” unui lagăr, pentru a continua arestările în masă. În aprilie 1940 a fost emis ordinul de înființare și, în ziua 14 iunie a aceluiași an, a început funcționarea lui, fiind trimiși aici primii prizonieri, 728 de deținuți politici polonezi – lagărul funcționa ca o instituție de stat, administrată de către autoritățile centrale ale statului german.

Locul a fost ales din motive strategice, în afara orașului polonez Oświęcim (aflat aproape de centrul Europei ocupate), care a preluat numele german Auschwitz. În primul rând, o parte a construcțiilor existau deja, fiind fostele cazărmi antebelice părăsite. Mai apoi, amplasamentul asigura posibilitatea de izolare și de dezvoltare. Și, nu în ultimul rând, poate cel mai important argument este acela că aici era un nod feroviar cu nu mai puțin de 44 de căi ferate, având, prin urmare, legături bune de transport cu restul Europei. Orașul a fost încorporat, împreună cu localitățile limitrofe, în cel de-al Treilea Reich (Germania nazistă).

Garnizoanele au fost împrejmuite cu sârmă ghimpată electrică, populația poloneză din împrejurimi a fost expulzată, o parte dintre case au fost dărâmate, iar cele păstrate au fost utilizate pentru ofițerii SS care s-au mutat aici împreună cu familiile (pe post de ateliere, depozite, birouri, locuri de cazare). Orice fel de legătură a deținuților cu lumea exterioară era interzisă.

Cel care a fost conceput ca un lagăr de concentrare avea să devină rapid cel mai mare instrument de exterminare în masă a evreilor, iar blocurile au devenit neîncăpătoare, căci naziștii au început să trimită oameni din întreaga Europă; evreii erau aduși aici numai din cauza originii, indiferent de vârstă, sex, profesie ori cetățenie.

Celor 20 de clădiri existente li s-au alăturat, între anii 1941 și 1942, încă 8; dintre acestea, 14 erau cu un singur etaj și au fost înălțate cu încă un nivel, rezultând un total de 28 de blocuri cu etaj. Ironic este faptul că forța de muncă folosită era din rândul prizonierilor, care trăiau în condiții greu de imaginat (chiar și 200 într-o încăpere care cu greu putea adăposti 40-50 de persoane); inițial dormeau pe fân, direct pe podeaua din beton, apoi pe saltele din fân și, ulterior, în paturi cu 3 etaje, câte 2 persoane în pat.

Într-un mod greu de imaginat, lagărul de la Auschwitz a devenit un model. Pentru că își depășise capacitatea chiar și după extindere, s-au mai construit încă două în apropiere, Auschwitz II și Auschwitz III. Pe lângă acestea, funcționa și o rețea de aproximativ 50 de lagăre subordonate lagărului-mamă, înființate îndeosebi în apropierea combinatelor siderurgice, a minelor și a fabricilor, pentru a putea folosi prizonierii drept forță de muncă ieftină.

*

Blocurile de la Auschwitz-Birkenau sunt cele folosite pentru cazarea prizonierilor; unele dintre ele sunt deschise și prezintă grăitor, chiar țipător, ororile produse aici. Cele de la început sunt acelea în care ne este arătat traseul deținuților, odată ajunși aici. Este vorba despre aceia care chiar intrau în lagăr, care treceau de controlul făcut de medici când coborau din vagoanele de marfă în care călătoreau chiar și 7 sau 10 zile fără mâncare și fără apă (unii decedau pe drum). La sosire, le era ștearsă orice identitate. Toate obiectele personale le erau luate și trimise în cel de-al Treilea Reich sau folosite de ofițerii SS ce păzeau lagărul, erau tunși, iar părul se vindea industriei textile, dinții de aur le erau scoși și topiți, iar, apoi, erau înregistrați în funcție de motivul arestării. Primeau hainele de campanie (dungate), pe care erau cusute triunghiuri colorate, în funcție de motivul arestării; evreii aveau două triunghiuri, în formă de stea: unul galben care arăta originea și încă unul de o altă culoare, în funcție de motivul pentru care se aflau acolo. În primii ani s-au folosit pentru înregistrare fotografii din 3 poziții, după care s-a luat decizia tatuării pe piele a numărului de deținut.

Oamenii ajunși aici erau condamnați la pieire treptată prin înfometare, muncă asiduă, experimente medicale, dar și la moarte prin împușcare sau spânzurătoare. Pereții lungi ai holurilor de la intrare sunt plini cu fotografii ale deținuților. Toți au aceeași privire în care se poate citi deznădejdea. Toți arată la fel, rași în cap, în uniformele dungate. Sălile ascund obiectele lor personale și, într-un alt bloc, sunt prezentate condițiile de trai. Cea mai dură încăpere este aceea a părului. Nu mai puțin de 7 tone de păr de femeie au fost găsite depozitate în saci în momentul eliberării, dintre care 2 tone sunt expuse în spatele unui mare perete din sticlă.

Programul de exterminare totală a populației evreiești căpătase o asemenea amploare, încât un glonț valora mai mult decât viața unui om. Camerele de gazare au fost soluția adoptată pentru uciderea lor, fără niciun drept de apel. În cei 210 metri pătrați, sub pretextul dușului din care nu a curs niciodată apă, erau introduse aproximativ 2.000 de victime, care mureau în 15-20 de minute; se estimează că în perioada 1942-1943 s-au folosit 20 de tone de Zyklon B, iar pentru 1.500 de persoane erau suficiente 5-7 kilograme de gaz. Este greu de stabilit numărul exact al victimelor decedate aici, căci cei mai mulți dintre ei nu treceau de etapa de triere, nefiind, astfel, niciodată înregistrați (cam 70-75%). Cenușa rezultată în urma arderii corpurilor gazate era utilizată ca fertilizator sau era vărsată în iazurile și albiile râurilor din jur.

*

Atunci când își părăseau casele, îndeosebi în prima parte a războiului, oamenii nu știau încotro se îndreaptă. Erau amăgiți cu locuri de muncă în fabrici fictive, parcele și ferme inexistente. Acesta este motivul pentru care cei mai mulți dintre ei cărau, în momentul sosirii, cele mai de preț obiecte personale, iar blocul dedicat lor este grăitor: geamantane, șaluri de rugăciune, obiecte de igienă, vase de bucătărie, alături de acelea pe care le purtau zilnic și care au fost confiscate (ochelari, proteze). Se pregăteau pentru o nouă viață… care s-a terminat mult prea devreme, doar pentru că erau de o anumită rasă.

Deposedați de orice bun și de orice urmă de identitate și demnitate, erau tunși și dezinfectați, înregistrați, primeau haine care nu erau niciodată suficiente condițiilor climatice, erau tatuați și deveneau un număr într-un registru. Tatuajul a fost introdus în anul 1943, Auschwitz devenind, astfel, singurul lagăr nazist în care prizonierii erau identificați în acest fel.

*

Condițiile în care trăiau îi ajutau doar să se susțină reciproc și, poate, să spere împreună în fiecare zi că aceea va fi ultima zi a războiului. În rest, tot ceea ce se poate vedea în expozițiile blocului 7 redă fidel modul în care își petreceau nopțile prizonierii (ziua erau la muncă). După ce s-au introdus saltele din fân, a apărut o nouă problemă, și anume igiena. Lenjeriile nu erau schimbate cu lunile, hainele prizonierilor pe care le purtau zilnic nu erau curățate, iar numărul mare de deținuți dintr-o încăpere favoriza răspândirea bolilor.

Epidemiile au condus la supraaglomerarea spitalului, astfel că, pentru a se face loc, cei mai slăbiți dintre ei sau aceia care nu aveau șanse de a se însănătoși rapid erau uciși prin injecții letale cu fenol. Spitalul era renumit și pentru experimentele care se făceau aici, îndeosebi pe femei (pentru sterilizare), dar și pe copii. Un nume a rămas în istorie, doctorul Mengele, care făcea experimente genetice pe gemeni, căci dorea să descopere metoda prin care femeile germane puteau face gemeni, sporind, astfel, rasa ariană.

*

În fiecare dimineață, în piața de apel, ofițerul SS verifica numărul prizonierilor. Acest proces putea dura și câteva ore, dacă se dovedea că lipsește cineva. În acest caz, toți deținuții erau pedepsiți, uneori să țină mâinile ridicate, alteori să stea pe vine sau în genunchi; au fost cazuri în care au stat chiar și 19 ore în poziție de apel. Pentru a servi drept exemplu, cei suspectați că ar fi ajutat vreun prizonier să evadeze erau spânzurați pe spânzurătoarea colectivă din piața de apel.

Și, de parcă atmosfera nu era și așa suficient de sinistră, numărătoarea se făcea în ritm de marș, căci în spatele pieței era clădirea orchestrei (formată din deținuți); rolul ei era de a fredona cântece de război menite să eficientizeze deplasarea prizonierilor către fabricile unde erau trimiși, dar și numărarea lor. Numai datorită calităților vocale, membrii orchestrei care au evitat îmbolnăvirea au reușit să reziste războiului.

*

Într-un loc în care semnele morții se simt la orice pas, exista un bloc în care sfârșitul era sentința pe care o primeau majoritatea celor care ajungeau aici. Este vorba despre „Blocul morții”, cel cu numărul 11, folosit pentru interogatorii și pentru verdicte. Aici erau aduși prizonierii poliției, precum și civilii suspectați de menținerea contactului cu cei din interiorul lagărului sau de ajutorare la evadare. Prizonierii puteau fi pedepsiți pentru orice, iar pedeapsa avea diferite forme. Puteau fi biciuiți, suspendați cu mâinile răsucite, încarcerați la subsol, lăsați să moară de foame în buncăre, puteau primi un regim special de muncă, epuizant, sau rații de alimente reduse, care oricum nu satisfăceau nevoile unui adult activ (primeau, în mod normal, între 1.300 și 1.700 de calorii pe zi).

În curtea care separa blocurile 10 și 11 se executau pedepsele; aici erau atât locul în care cei condamnați la moarte prin execuție își găseau sfârșitul, în fața „Zidului execuțiilor”, cât și stâlpii pe care erau atârnați cei care primeau o astfel de pedeapsă.

 

Mișcarea de rezistență

 

Chiar dacă cuvintele „speranță” și „încredere” își pierduseră semnificația aici, o parte dintre deținuți s-au preocupat să le mențină vii. Au încercat să învingă un sistem foarte bine organizat (știm cu toții despre poporul german cât de disciplinat este) și unii dintre ei chiar au reușit. Așa a luat naștere mișcarea de rezistență, din dorința prizonierilor de a-și păstra demnitatea umană; ei se reuneau și discutau despre subiecte precum activitatea militară, aveau preocupări culturale (recitarea de poezii), politice sau religioase (total interzise), pentru a permite minții să evadeze, chiar și pentru câteva clipe, din locul în care trupul se afla. Însă, misiunea cea mai importantă a fost aceea de a informa lumea din exterior despre crimele comise – și de a oferi dovezi –, fiind ajutați și de locuitorii localităților învecinate, care își riscau viața strecurând în lagăr mâncare și medicamente sau organizând evadări.

Ultimul drum

 

În afara gardului din sârmă ghimpată se înălța un coș din care ieșea un fum negru. Era coșul crematoriului, unde cele 3 cuptoare ardeau zilnic. Camera de gazare, prevăzută cu duze pe unde era introdus gazul, era locul în care deținuții erau duși la „duș”, iar, mai apoi, cadavrele erau transportate în încăperea de lângă, unde deveneau cenușă. Acest loc îți dă fiori doar prin simpla pronunțare, iar cuvintele sunt de prisos pentru a-l descrie.

Eliberarea

 

La începutul anului 1945, Armata Roșie și-a continuat ofensiva în Polonia, ajungând, pe data de 27 ianuarie 1945, la prizonierii din lagărul de concentrare, devenit pe parcursul războiului lagăr de exterminare, Auschwitz. Este un nume generic, ce le înglobează pe toate cele 3 construite în zonă. În acel moment, aproximativ 7.500 de deținuți erau înăuntru, dintre care 500 de copii. 7.500 dintr-un total de 1,3 milioane de persoane deportate în Polonia. Felul în care arătau la finalul războiului te face să te întrebi unde au găsit tăria și rezistența necesare supraviețuirii. Femei care cântăreau între 23 și 35 de kilograme, copii subnutriți. Dar, cu toții, învingători.

Cu doar câteva zile înainte de eliberare, funcționarii SS au incendiat depozitele în încercarea de a șterge urmele atrocităților comise. Peste 30 de barăci cu obiectele deținuților au fost incendiate, documentele au fost distruse, însă nu într-atât încât să se poată da uitării cei 5 ani de groază și de teroare.

Au fost găsiți peste 110.000 de pantofi, 12.000 de vase de bucătărie, 3.800 de valize, 40 de kilograme de ochelari și alte obiecte personale care se află acum în colecția muzeului.

O „colecție” de vieți.

 

75 de ani de la eliberare

 

Deși reconstruite 2 din 3, cuptoarele sunt dovada Holocaustului. „Zidul execuțiilor” și spânzurătoarea colectivă la fel. Blocurile stau tăcute pe alei înverzite. Gardul din sârmă ghimpată nu mai este electric, însă împrejmuiește în continuare perimetrul în interiorul căruia a fost Konzentrationslager (KL) Auschwitz. Poate că existența acestui loc ne va învăța cea mai de preț lecție a vieții: liberul-arbitru. Pe care nimeni nu are dreptul să ți-l încalce, indiferent cât de „pur” sau „arian” s-ar considera. Din păcate, stă în natura umană să-i judecăm pe ceilalți, iar acesta este cel mai puternic exemplu de tragedii care se pot produce din această cauză.

Pentru un vizitator, Auschwitz înseamnă câteva ore. Pentru cei care au fost aduși aici a însemnat o viață întreagă.

---

*Articol realizat pe baza experiențelor personale, a informațiilor culese de pe panourile informative din cadrul Muzeului Național Auschwitz-Birkenau din Oświęcim, precum și a informațiilor oferite în cadrul Infomatorului muzeului și al ghidului „Auschwitz-Birkenau, istorie și prezent”.