Betleem, Palestina – lumea din spatele zidurilor

„Treceți, treceți!” auzim de la ofițerul vamal care veghează frontiera dintre Israel și Palestina.

„Nu putem, avem mașina închiriată.”

„Nu-i nimic, dacă nu sunteți evrei.”

„Dar… cei de la firma de închirieri nu permit părăsirea țării…”

„Bine, bine, atunci lăsați-o acolo” și ne indică o parcare la intrarea căreia stătea mândru indicatorul de acces interzis.

Deja ultima parte a conversației trecuse pe plan secund, oarecum în surdină, căci în mintea mea răsunau doar cuvintele „Nu-i nimic, dacă nu sunteți evrei”.

Eram pe punctul de a păși în Palestina, o țară unde războiul se simte la orice pas. Dar nu pentru că am identificat vreun pericol pe străzi, ci pentru că oamenii au grijă să ți-l prezinte ca pe un obiectiv turistic. La începutul anilor 2000, s-a luat decizia ridicării unui zid de beton înalt de 8 metri, dublat de sârmă ghimpată, pentru ca arabii de aici să fie despărțiți definitiv de israelieni. Astăzi, nu poți merge în Betleem fără să ți se facă un tur la „vestitul” zid. Unul transformat în obiectiv turistic și „decorat” cu graffiti.

Nu mi-am dorit să îl văd. L-am observat în treacăt, din mașină. Într-o vreme în care se pune accentul pe comuniune și pe unitate, în unele colțuri ale lumii oamenii încearcă din răsputeri să se separe.

De îndată ce s-a aflat că suntem din România, în jurul nostru s-au adunat toți oamenii din zonă.

„Romania, Hagi, Ceaușescu pa-pa, Doamne-ajută” – cu toții, indiferent de vârstă, știau aceste cuvinte. Unii ne ofereau servicii de taximetrie, alții propuneau să ne fie ghizi, am întâlnit și intermediari („Vă sun acum un șofer pentru 100 de lei, e bine?” – ne spune un băiat ce nu părea să aibă mai mult de 10 ani), iar, printre ei, existau localnici care vindeau tot felul de bijuterii. M-am tot întrebat ce ar putea face cu leii într-un loc pe care nu îl pot părăsi, până când, urmând să primesc rest de la un șofer de taxi, am observat cum din buzunar scoate bancnote din multe alte țări – iar acum mă întreb ce pot face cu oricare altă monedă în afară de a lor.

Am aflat de la unul dintre ei că România a fost prima țară care i-a ajutat, așa că românii sunt un fel de prieteni ai lor. M-am bucurat la auzul acestui lucru. Nu mi-a fost teamă să merg în Palestina și mi-am dorit foarte tare să vizitez Locul Nașterii (mai cu seamă că mă aflam acolo cu doar 5 zile înainte de Crăciun), chiar dacă ideea de război nu este tocmai confortabilă.

Locul pentru care turiștii și pelerinii sosesc în Betleem este Biserica Nașterii Domnului, construită deasupra ieslei unde Fecioara Maria l-a adus pe lume pe pruncul Iisus. Acesta este marcat de o stea din argint și nu poți zăbovi prea mult aici, căci ți se va atrage rapid atenția de către un domn însărcinat cu păstrarea ordinii – în jurul orei 14:30 se închide capela, pentru rugăciune; accesul este permis, în continuare, în biserică, însă nu se mai poate vizita Locul Nașterii. În jurul lăcașului de cult se întinde Piața Ieslei și, undeva în spatele lui, pe niște dealuri, un alt loc menționat în Biblie ne așteaptă să îi trecem pragul, și anume Milk Grotto (Peștera Laptelui). În momentul în care Irod a poruncit uciderea tuturor pruncilor mai mici de doi ani, Maria și Iosif au hotărât să fugă în Egipt; la un moment dat, s-au adăpostit în această peșteră, unde, în timp ce Fecioara Maria îl alăpta pe pruncul Iisus, o picătură de lapte a curs pe jos, făcând ca locul să se înălbească de îndată.

Oamenii de aici trăiesc din turism și înțeleg importanța ospitalității, care se transpune în gesturi mici și sincere, de la o bomboană pe care ți-o oferă șoferul de taxi, până la o bucată de baclava și o cafea în stil arab cu cardamom primite la finalul turului unui magazin (și, totodată, atelier) cu suvenire și produse handmade – ospitalitate palestiniană, cum o numesc ei.

Este interesant să faci un astfel de tur cu un localnic, pe de-o parte pentru că ajungi în locuri pe care în alt mod poate că nu le-ai descoperi (și despre existența cărora poate că nu știi), și, pe de altă parte, pentru că ai, astfel, ocazia de a descoperi un pic mai mult modul lor de viață.

Spre exemplu, la atelierul despre care spuneam, am aflat că magazinul susține producătorii locali și că, deși există și aici un spațiu destinat sculptării lemnului și transformării materiei prime în produse care ajung, mai apoi, pe rafturi, cei mai mulți dintre meșteri lucrează de acasă și produsele sunt, ulterior, colectate aici. Dacă vrem să îi susținem, cu siguranță că vom găsi ceva pe placul nostru din miile de produse expuse aici.

Zona este în continuare în conflict (care este ținut sub control), iar aversiunea palestinienilor față de evrei este mai mult decât vizibilă, însă turiștii (și românii îndeosebi) se bucură de un statut aparte, mai cu seamă că reprezintă o importantă sursă de venit pentru un popor care trăiește doar în acel perimetru.

Țara este împărțită în 3 zone, A, B și C, în funcție de influența pe care o exercită fiecare popor (palestinieni, palestinieni și israelieni, israelieni).

Se observă rapid nivelul de trai mai scăzut față de vecini, însă sentimente de nesiguranță nu m-au încercat; este firesc ca atunci când vizitezi zone tensionate să ai oarecare emoții și temeri, însă vă sfătuiesc să nu aveți preconcepții. Oamenii de aici se bucură să vă întâlnească.

Betleemul se află la doar 8 kilometri distanță față de Ierusalim, însă pare o altă lume; nu diferă cu mult față de Israel, însă, cumva, îți trezește sentimente de compasiune. Am ajuns cu mașina și am circulat pe drumuri chiar mai bune decât în România. Am fi putut intra fără probleme cu ea, dacă firmele de asigurări nu ar fi interzis părăsirea țării.

Am reușit să nu ne lăsăm convinși de așa-zișii taximetriști întâlniți înainte de vamă, într-o parcare improvizată către care ne-au direcționat, cerându-ne ulterior 500 de shekeli pentru un tur al Betleemului. Am văzut, câțiva metri mai departe, parcarea amenajată de dinainte de vamă, am luat apoi un taxi pentru 40 de shekeli, iar, la întoarcere, un alt șofer ne-a oferit și un mic tur al orașului, pe lângă drumul către graniță, pentru doar 20 de shekeli.

Nu ne-am lăsat păcăliți nici de „bunăvoința” șoferilor de taxi din Ierusalim, care „doreau să ne ajute”, oferindu-ne o excursie în Betleem pentru „doar” 180 de dolari (au scăzut prețul până la 100, însă tot ni s-a părut nejustificat). Pe aceștia i-am întâlnit la Muntele Măslinilor și la Grădina Ghetsimani aflată la baza muntelui.

Ne-am aventurat în trecerea frontierei pe jos, pe la intrarea mașinilor, fără să ne gândim că locul nostru este pe la pietoni – și nici nu am fost întorși din drum; de fapt, nici pașapoartele nu ne-au fost verificate. Ne-am întors aproape de apusul soarelui și am aflat că nu suntem în locul potrivit, așa că a trebuit să facem un ocol (pe jos, căci este scurtă distanța), până la punctul de trecere a frontierei pentru pietoni.

Am plecat din Palestina cu aceleași sentimente de la sosire, și anume că aici este o altă lume, dar am înțeles că nu diferă cu mult de noi. Au aceleași dorințe și aceleași nevoi, doar că au învățat, din cauza războiului, să și le reprime.

Betleem mi-a arătat că există colțuri de lume (apropiate de noi) în care oamenii țin cu tot dinadinsul să se separe. Conflictele dintre Israel și Palestina sunt de zeci de ani (am putea spune chiar mii, dacă ne uităm în istorie și în Biblie la parcursul poporului lui Israel, care a fost mai mereu asuprit, în robie, și care a încercat, de fiecare dată, să își formeze propria tară în aceste ținuturi) și probabil că vor mai dura tot pe atât. Pe lângă importanța religioasă a locurilor, consider că trebuie să le descoperim pentru a ieși din bula noastră și pentru a vedea cum, încă de la cele mai fragede vârste, copiii învață ce înseamnă supraviețuirea – exemplul băiatului care ne-a cerut lei este cel mai grăitor.