Acest articol este un preambul a ceea ce urmează să povestesc despre Ierusalim. Însă, pentru că orașul este atât de complex, iar istoria care s-a scris, de fiecare dată când a fost dărâmat și reconstruit (și care acum aparent stă ascunsă undeva la 5 metri sub străzile vechii cetăți) necesită o prezentare mai amplă, am decis să inițiez o serie de articole denumită „Religiile din Israel”, căci țara este considerată centrul mondial spiritual pentru principalele 3 religii monoteiste – creștinism, iudaism și islam –, la care se adaugă bahaismul apărut în Persia secolului 19.

 

Scurtă istorie a Palestinei și a Israelului

 

Despre teritoriul aflat între Marea Mediterană și râul Iordan știm cu toții că a fost disputat, de-a lungul anilor (de-a lungul mileniilor, mai exact), de atât de multe popoare, încât a devenit locul în care s-au purtat cele mai multe războaie din istorie. Palestina și Israelul au o istorie relativ comună, mai cu seamă că „Țara lui Israel” (cunoscută și sub denumirile de „Canaan” sau „Sion”) menționată în Vechiul Testament ca țara promisă de Dumnezeu poporului evreu, se afla pe teritoriile Palestinei biblice, unde, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a înființat statul modern Israel.

Acesta este locul de naștere a religiilor monoteiste, pentru că atât creștinismul, cât și islamul își au originile în religia iudeilor – fiecăreia i-am rezervat câte un articol individual – și poartă povara unei istorii lungi și zbuciumate, la care au contribuit amplasarea geografică (a fost mereu o răscruce între est și vest, pe traseul celor mai importante rute terestre ce asigură legătura dintre Europa, Asia și Africa) și disputele religioase.

Regatul istoric al evreilor a fost întemeiat de descendenții lui Avraam, respectiv de nepotul lui, Iacov, care și-a schimbat numele în Israel, și cei 12 fii ai săi care au format triburi ce au cucerit și colonizat regiunea pe care au numit-o Țara lui Israel, mai târziu denumită de romani Palestina.

Intrând sub stăpânire egipteană, ei s-au întors din regatul faronilor pe teritoriile promise fiind conduși de profetul Moise în pustiu; în timpul anilor de viață nomadă alături de poporul său, Moise a primit de la Dumnezeu Decalogul (am povestit mai multe despre profet în articolul realizat în urma vizitei la Muntele Nebo din Iordania, locul în care și-a trăit ultimele zile).

Evreii au fost, de-a lungul istoriei, expulzați de mai multe ori din aceste teritorii, culminând cu distrugerea Ierusalimului în anul 70, când a fost dărâmat de către romani și simbolul evreiesc, Templul lui Solomon – din el a rămas doar zidul vestic, cunoscut astăzi drept „Zidul Plângerii”. Romanii au fost aceia care i-au înlăturat pe evrei din Palestina și au contribuit la traiul lor în lipsa unui stat timp de aproape două milenii.

În perioada domniei lui Constantin cel Mare, a început creștinarea Imperiului Roman, mama sa fiind cea care a dispus construirea de biserici și de altare în Ierusalim, transformând orașul într-un centru al creștinismului. Însă nu după mult timp cetatea a fost cucerită de către islamici, care au început, la rândul lor, construirea de lăcașuri religioase – Cupola Stâncii a devenit prima mare lucrare de arhitectură islamică din lume.

Râvnită și chiar aflată sub dominația tuturor marilor imperii ale omenirii (Roman, Persan, Otoman, Britanic) și inclusiv a Egiptului Antic vecin și a Macedoniei lui Alexandru cel Mare, Palestina a devenit în Evul Mediu ținta cruciaților care au pornit aceste războaie, în numele crucii și luptând în „armata lui Dumnezeu”, cu intenția de a o elibera de sub dominația musulmană.

Evreii au putut să își (re)întemeieze statul abia la finalul celui de-al Doilea Război Mondial (și-au declarat independența la 14 mai 1948), ceea ce a însemnat, pentru ei, garanția că Holocaustul nu se va mai produce; însă arabii din regiune nu au fost de acord cu decizia ONU de a împărți teritoriul, așa că au început un război, cu ajutorul statelor vecine. Conflictele nu s-au încheiat nici în prezent, chiar dacă s-au semnat la Oslo, la începutul anilor ’90, tratate de pace între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei.

 

Nașterea Mântuitorului Iisus a însemnat și nașterea creștinismului

 

Iisus Hristos sau Iisus din Nazaret este fondatorul și figura centrală a creștinismului, Mesia menționat în Biblie că va sosi pentru mântuirea omenirii. Cunoaștem evenimentele majore ale existenței Sale, respectiv nașterea într-o iesle din apropierea orașului Betleem, fuga Mariei și a lui Iosif în Egipt, pentru a-și salva pruncul (Irod, la auzul veștii că un împărat al iudeilor s-a născut, a poruncit uciderea pruncilor de sex masculin care au mai puțin de doi ani), reîntoarcerea în Nazaret, oraș în care Iisus Și-a petrecut copilăria și adolescența, botezul în râul Iordan de către vărul Său, Ioan Botezătorul, predicile și minunile săvârșite în jurul Mării Galileei, intrarea triumfătoare în Ierusalim în săptămâna Paștelui, arestarea Sa la presiunea poporului influențat de preoți, în frunte cu Caiafa, procesul lui Pilat din Pont și decizia mulțimii de a-l elibera pe tâlharul Baraba, Drumul Crucii până la Dealul Golgota, răstignirea, învierea în cea de-a treia zi și înălțarea la ceruri după 40 de zile.

Apostolii sunt aceia care au ales să Îl urmeze pe Iisus, ba chiar pe unii dintre ei, pescari la Marea Galileei, Mântuitorul i-a îndemnat să devină „pescari de oameni” – îi amintesc pe Simon Petru, cel care avea să devină primul papă din istorie (Sfântul Petru), și pe Andrei, devenit Sfântul Andrei. Tuturor Apostolilor li s-au alăturat oameni din Iudeea și, mai apoi, din Imperiul Roman și din popoarele estice, iar, la 50 de zile de la Înviere, a luat naștere și Biserica Creștină; trei mii de oameni s-au convertit simultan la creștinism, iar asupra lor a coborât Duhul Sfânt, luând naștere, astfel, Biserica.

După Răstignire și Înălțare, Apostolii au răspândit învățăturile creștinismului în Imperiul Roman, care se axează pe ideea de bază a unui singur Dumnezeu Creator al universului și a unui mesaj universal de mântuire – creștinii sunt îndemnați să dezvolte o relația apropiată cu Dumnezeu care există în 3 persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Ierusalim, Israel

Ierusalim, Israel

 

Creștinismul devine singura religie de stat din Imperiul Roman

 

Învățăturile lui Iisus au fost ascultate și propovăduite îndeosebi în Imperiul Roman și, odată cu domnia lui Constantin cel Mare, a început o perioadă de liniște pentru creștini (torturați frecvent de către împărații romani pentru că nesocoteau zeii și tradițiile păgâne; să ne amintim de domnia lui Nero, când acesta a incendiat Roma și i-a acuzat pe creștini că au făcut-o sau când a poruncit crucificarea Apostolului Petru în locul în care astăzi se înalță Catedrala San Pietro).

Deși Împăratul Constantin cel Mare și mama lui, Împărăteasa Elena, au pus capăt persecuțiilor creștinilor (prin Edictul din Milan din 313), aceasta a devenit religie oficială, singura, de altfel, în anul 380, sub conducerea Împăratului Teodosiu. Anterior acestei perioade au fost puse bazele acceptării ei de întregul imperiu, ba chiar s-au construit catedrale și lăcașuri de cult, inclusiv în Ierusalim – Biserica Sfântului Mormânt a fost construită, pentru prima dată, de către Împărăteasa Elena; ceea ce astăzi putem observa este o reconstrucție de dimensiuni mai mici a clădirii din anii 300.

Tot în acea epocă se certifică primele dogme ale creștinismului, prin Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (380), când a fost stabilit Crezul. La finalul anilor 300 apar și primele încercări aduse acestei noi religii, căci, odată cu sfârșitul domniei lui Teodosiu a luat sfârșit și Imperiul Roman, el alegând să îi lase ca succesori pe ambii săi fii, care au divizat imperiul în Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Roman de Apus – un prim pas spre separarea Bisericii.

 

Biserica din Apus și Biserica din Răsărit – tot mai distanțate odată cu trecerea anilor

 

După scindarea Imperiului Roman, și în cadrul Bisericii s-a produs o ruptură, astfel că, deși bazându-se pe Evangheliile ce formează Sfânta Scriptură (sau Noul Testament), au luat naștere două biserici, de apus și de răsărit, care au început să se distanțeze din punct de vedere dogmatic, dar și prin prisma influenței pe care fiecare dintre liderii acestor două biserici o exercita în propriul imperiu. Astfel că, dacă în Imperiul Roman de Apus conducătorii primeau binecuvântarea Papei, în cel de Răsărit împăratul era cel care numea patriarhii.

Evul Mediu despre care se consideră că a început odată cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus (anul 476) a fost marcat, pe de-o parte, de evoluția și sporirea rolului Bisericii (lăcașurile de cult nu mai erau doar centre religioase, ci și centre culturale și educative, dar și centre medicale) și, pe de altă parte, de sporirea influenței acestei instituții, în paralel cu abuzurile săvârșite.

Diferențele dintre Biserica Răsăriteană și cea Vestică începuseră să sape o prăpastie adâncă între cele două; competiția pentru influență, diferențele dogmatice (folosirea la împărtășanie a azimei în vest și a pâinii dospite în est, principiul celibatului și apariția termenului de purgatoriu în vest), luptele iconoclaste (interzicerea icoanelor în est) au condus la excomunicarea reciprocă în anul 1054, fapt ce este cunoscut în istorie drept Marea Schismă. Biserica Apuseană s-a autointitulat Catolică, ceea ce înseamnă „universală”, iar cea Răsăriteană a luat denumirea de Ortodoxă, cu semnificația de „dreaptă credință”.

Deși au existat încercări de reconciliere, îndeosebi atunci când Imperiul Bizantin era atacat și avea nevoie de ajutor din partea popoarelor vestice, acestea nu s-au materializat niciodată. Odată cu perioada marilor descoperiri geografice, Biserica Catolică s-a extins la nivelul întregului glob, însă nu a fost lipsită de conflicte chiar și în interiorul ei. Astfel că, în anul 1517, a fost inițiată Reforma Protestantă de către Martin Luther, de unde s-au desprins toate celelalte biserici protestante (printre care și Biserica Luterană sau Biserica Anglicană), creștinii fiind nemulțumiți de acțiunile Bisericii și de interpretarea Bibliei.

A apărut o instituție menită să combată public erezia produsă de creștini și, mai apoi, să combată Reforma Protestantă, și anume Inchiziția, care a instaurat teroare până în secolul 19, când a fost abolită. Inchizitorul stătea lângă episcop, cu puteri justițiare precise, astfel că, aceia care propovăduiau învățături străine neacceptate de creștinism au fost urmăriți și condamnați ca eretici (adică torturați și arși pe rug).

După cucerirea Constantinopolului, centrul ortodoxismului, cultura bizantină a luat sfârșit, iar Biserica Greacă a suferit un declin, astfel că Moscova devine noul centru religios ortodox și se intitulează A Treia Romă.

În prezent, mesajul general transmis de către cele două Biserici este acela al comuniunii între popoare și culturi; de fapt, aceasta cred că este esența vieții oricărui om pe pământ, chiar dacă luptele continuă să existe, din aceleași motive care le-au provocat pe tot parcursul istoriei: dorința de supremație și diferențele dogmatice.

 

Ierusalimul anului 2020

 

Am vizitat Cetatea Sfântă la finalul anului trecut și încă nu am găsit cuvintele potrivite pentru a descrie experiențele trăite. Orașul emană istorie ls fiecare pas făcut, unele dintre episoade fiind foarte prezente și imposibil de uitat, altele care par că se pierd printre tarabele bazarului. Am povestit astăzi, succint față de câte s-au petrecut, istoria creștinismului. Deși în primii ani ai erei noastre era mai des combătut decât acceptat, deși nu era o religie tolerată în cadrul Imperiului Roman, liderul mondial al acelor vremuri (liderul lumii cunoscute), pe motiv că nu era străveche, precum iudaismul, deși creștinii au fost torturați și uciși, iar pe seama lor s-au pus toate dezastrele naturale, căci se considera că atrag furia zeilor, creștinismul a devenit cea mai răspândită religie din lume, cu peste două miliarde de adepți, catolici, ortodocși și protestanți, urmată de islam și de hinduism.

Ierusalim, Israel

Ierusalim, Israel

Ierusalim, Israel

Ierusalim, Israel

 

Cred că ar trebui să încetăm să ne simțim stânjeniți atunci când pronunțăm numele lui Dumnezeu și să încetăm să Îl numim „Creatorul”, „Cel-De-Sus” sau forța superioară nouă. Cred că ar trebui să ne uităm în istorie, la chinurile suferite de creștini pentru curajul (sau nesăbuința, în opinia unora) de a-și urma convingerile. Mai apoi, să ne uităm la celelalte popoare care nu se jenează de natura, de religia sau de protectorii lor spirituali, ba chiar le transformă într-o parte esențială a existenței lor. Și, mai apoi, să ne uităm în sufletele noastre, căci acolo se află esența creștinismului.

 

Următorul episod din această serie va fi despre islam. Între timp, vă invit să citiți articolele deja publicate despre Nazaret și Marea Galileei și despre Betleem.

 


Citește și: