La plimbare prin Sibiu (în timp de pandemie)

Porumbeii sunt acolo unde îi știam, bucurând copiii adunați în jurul fântânii din Piața Mare din Sibiu. Oamenii, deși mai puțini, mai precauți și mai distanțați, animă arterele centrale ale centrului istoric. Cum se lasă seara, terasele încep să se umple, muzica live să răsune, iar orașul să se învăluie în lumina lunii. Unii acum își încep activitatea, alții își strâng lucrurile (cum este domnul de la anticariatul din fața Turnului Sfatului), un perpetuu du-te-vino se desfășoară între Piața Mică și Piața Mare. Cea mai frumoasă stradă din Sibiu (autoproclamată așa), Strada Cetății, este în continuare la fel de frumoasă, Muzeul Brukenthal s-a adaptat noilor condiții sociale și epidemiologice, iar orașul, per ansamblu, pare că și-a creat o lume a sa, un mers propriu al lucrurilor prea puțin afectat de orice s-ar putea întâmpla în exterior. Iar, la marginea urbei, la adăpostul oferit de pădure, deși învăluit în liniște, Muzeul Astra este la fel de grăitor ca întotdeauna – dacă deschizi larg ochii și asculți poveștile fiecărei case adăpostite pe aleile lui. Tuturor acestor elemente li se adaugă gusturile inconfundabile românești și, spre bucuria celor vegani, vegetarieni sau raw vegani, localuri cu preparate absolut delicioase pe bază de plante. Așa arăta Sibiul în urmă cu mai puțin de patru luni, într-un moment în care vara își dădea mâna cu toamna și fiecare anotimp își revendica propriile momente ale zilei.

Sibiul înflorește odată cu trecerea anilor

Opt sute de ani s-au scurs peste bătrânul oraș și tot atâtea evenimente care i-au marcat evoluția au avut loc de-a lungul existenței sale. De la întemeierea sa, de către coloniștii sași rugați de regele Ungariei să apere granițele estice ale regatului, și până în prezent, cetatea a cunoscut mai multe perioade înfloritoare decât de declin (deși au existat și acestea și i-au pus în pericol continuitatea) și a fost mereu un exemplu și un pionier în multe domenii de activitate.

Așa cum orașele germane medievale ne-au obișnuit, diviziunea muncii se făcea în bresle de meșteșugari, nucleul societății acelor vremuri și fundamentul micilor manufacturi apărute ulterior, dar și al micii industrii ce a luat naștere după jumătatea anilor 1800. În secolul 14, când deja cetatea fusese declarată oraș (sub numele de Hermannstadt), în Sibiu, unul dintre principalele nuclee ale sașilor stabiliți în zonă, existau nu mai puțin de 19 bresle care l-au transformat într-un mare centru de comerț din Transilvania. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că sașii se bucurau de o tehnologie superioară, dar și de un bagaj de cunoștințe pe care l-au adus cu ei atunci când s-au așezat pe aceste meleaguri – dacă ne uităm la orașele germane, dar și la cele nordice, vom remarca aceleași influențe și aceeași organizare a cetății, în orașul de jos, destinat meșteșugarilor, și orașul de sus, unde locuia nobilimea.

Bine fortificat, Hermannstadt a rezistat atacurilor și invaziilor și, în perioada Evului Mediu, a cunoscut o rapidă ascensiune, devenind nu doar o așezare prosperă, ci și cea mai puternică cetate a Transilvaniei. Pe lângă comerț, un alt motiv al înfloririi orașului a fost alfabetizarea, desfășurată cu sprijinul preoților, în biserici și în mănăstiri. Astfel, orașul a devenit pionier în multe domenii socio-culturale și economice, mândrindu-se, printre altele, cu prima farmacie, primul spital, prima școală, prima bibliotecă, primul muzeu, prima librărie, dar și cu primul mijloc de transport electric din Transilvania.

În urma atacurilor repetate ale otomanilor asupra Principatelor Române, Transilvania capătă un statut special din partea Înaltei Porți; după pătrunderea armatelor habsburgice în Transilvania, turcii sunt înfrânți, regiunea devine principat habsburgic, dar cu propria autonomie, iar capitala este stabilită la Sibiu. Perioada ce a urmat a fost la fel de înfloritoare precum cea medievală, dând naștere unor edificii devenite simbol, cum ar fi palatul baroc construit de baronul Samuel von Brukenthal (devenit, ulterior, Muzeul Brukenthal, primul muzeu din România), dar și Mitropolia Ortodoxă a Ardealului (înființată de Andrei Șaguna), alături de lăcașuri de cult ale diferitelor confesiuni (Catedrala Evanghelică, Biserica Reformată, Biserica Romano-Catolică, Sinagoga).

Națiunea română începe să se afirme, treptat, într-un centru predominant al sașilor, culminând cu lucrările Dietei de la Sibiu (în 1863), unde a fost votată legea conform căreia limba română urma să fie folosită în administrație și justiție, fiind egală cu cea germană și cu cea maghiară.

Primul Război Mondial a adus cu sine și unirea Transilvaniei cu România, iar, în ceea ce privește Sibiul, acesta și-a căpătat actuala denumire, un an mai târziu, în 1919. Însă, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, secolele întregi de expansiune economică și socială sunt, practic, înfrânate, iar instaurarea regimului comunist are efecte devastatoare asupra populației săsești, mulți dintre localnici fiind deportați în Siberia, iar, ulterior, după revoluțiile europene care au condus la destrămarea URSS-ului, mulți dintre sașii rămași au emigrat în țara-mamă, Germania.

Noul mileniu a însemnat pentru Sibiu o expansiune pe toate planurile, fiind recunoscută la nivel internațional frumusețea orașului (și fiind inclus în topul destinațiilor europene). În anul 2007 a fost capitală culturală europeană, iar, în 2019, a devenit regiune gastronomică europeană.

La plimbare prin centrul istoric al Sibiului

Unul dintre cele mai mari ansambluri medievale din România, centrul istoric al Sibiului oferă o adevărată incursiune în viața prezentată succint anterior, a Evului Mediu, cu ajutorul vestigiilor păstrate din vremea respectivă, fie ele clădiri publice sau private, dar și al zidurilor și al turnurilor de apărare ce veghează în continuare vechea cetate – chiar dacă orașul s-a extins mult în afara lor.

Sibiul trebuie savurat și vizitat în tihnă, așa cum însăși viața pare că se scurge în acest colț de Românie, deși termenul de „vizită” nu se potrivește unui oraș care îi îmbrățișează atât de călduros pe toți cei care îi trec „pragul” și unor oameni pentru care s-a inventat superlativul ospitalității și al amabilității. O să numesc în continuare „plimbare” orice are legătură cu vechiul Hermannstadt, pentru că nu îl pot vedea ca pe un obiectiv turistic și nici nu am fost vreodată în căutarea de atracții (deși nu lipsesc), ci am căutat și am găsit stări și emoții – născute într-un cadru arhitectural boem.

Așadar, străzile vechiului oraș, deși animate, par învăluite în liniște și calm. Oamenii nu se grăbesc nicăieri și parcă te învață și pe tine să faci același lucru. Sau ești eliberat din centrifuga trecerii timpului – în alte feluri și căpătând alte dimensiuni decât cele cunoscute în sudul țării – și îți dai răgazul să te oprești, să admiri, să asculți, să observi.

Să te oprești la librăria de pe strada pietonală Nicolae Bălcescu.

Să savurezi prăjituri raw vegane de la Naturo Juice.

Să te așezi pe o bancă în Piața Mare și să simți cum lumea se învârte în jurul tău. Și, odată cu ea, și clădirea Primăriei, Muzeul Bruckenthal sau Biserica Romano-Catolică.

Să îți cumperi o carte de la anticariatul din fața Turnului Sfatului și să îți ridici privirea către acest simbol al orașului, care, pe lângă rolul de apărare – ca punct de observație –, le-a îndeplinit și pe cele de foișor de foc, depozit de grâne, închisoare sau muzeu.

Să admiri cum luna veghează asupra orașului.

Să te gândești la toate poveștile țesute în jurul Podului Minciunilor – cum că, dacă spui o minciună cât timp îl traversezi, riști să cazi în gol cu el, sau cum erau aruncați de pe el negustorii înșelători ori soțiile mincinoase. Sau, ceva mai apropiat de realitate, cum și-a căpătat denumirea, asemeni multor edificii al căror nume avea un omonim în limba originală, de la asemănarea cuvintelor germane „culcat” și „minciună” – culcat prin prisma faptului că nu au fost folosiți piloni la construcția lui.

Să te împrietenești cu un ospătar din Nepal care servește în Piața Mică și să încerci să ghicești ce țară asiatică a părăsit pentru a veni în România.

Să asiști la o slujbă la Catedrala Ortodoxă Sfânta Treime și să descoperi asemănările cu celebra Hagia Sophia din Istanbul.

Să treci pe lângă Casa cu Cariatide (de pe Strada Mitropoliei) și să ai senzația că ai ajuns în Atena.

Să cauți lucrarea stradală „Mă gândesc la ea… non stop”.

Să savurezi un pahar de vin lângă Filarmonica de Stat, pe cea mai frumoasă stradă din Sibiu, Strada Cetății, și să afli că însuși proprietarul terasei a denumit-o așa. Și să îți amintești de spectacolele în aer liber la care ai asistat – în cazul meu, spectacolul.

Să te bucuri de un prânz delicios la She’s Green și să regreți că nu este deschis mai multe ore pe zi.

Să privești clădirile colorate și să observi cum și ele te privesc prin „ochii” din acoperiș.

Să te plimbi de-a lungul zidului cetății, pe lângă turnurile care au rezistat anilor, vremurilor și oamenilor.

Să te „refugiezi” în oaza de la marginea orașului, Muzeul Astra, care se întinde pe nu mai puțin de 96 de hectare și să te bucuri de fiecare casă, de fiecare prag trecut, de fiecare animal care paște nestingherit și de activitățile specifice fiecărui anotimp – în cazul de față, toamna, când fânul era strâns în căpițe, iar natura începea să capete culori pământii. 🙂

Să nu ai o țintă și totul să devină o țintă.

Asta înseamnă Sibiul pentru mine. O poveste multiculturală scrisă și rescrisă, trăită și retrăită, admirată și râvnită. Iar muzeul în aer liber este, fără nicio urmă de îndoială, unul dintre locurile cele mai dragi mie din România. Așa cum știe el să fie, primitor și ademenitor și bun povestitor.