O vizită la un sanctuar de elefanți din Chiang Mai

Aveam doar câțiva ani atunci când am primit în dar o casetă pe care am descoperit că se afla „Cartea Junglei”, poveste care a rămas cel mai puternic inscripționată în memoria mea și pe care am urmărit-o până la refuz pe tot parcursul copilăriei mele. Nu îmi amintesc vârsta exactă pe care o aveam atunci când l-am întâlnit pentru prima dată pe Colonelul Hathi, însă știu că iubeam să privesc aceste desene animate și că simțeam că nu mă pot vreodată plictisi de ele. Înțelesesem de pe atunci importanța familiei, atunci când priveam turma de elefanți, și realizasem că fiecare trebuie să fie un sprijin și un model, totodată, pentru cei mai mici – să îi îndrume și să îi observe din spate, dându-le libertatea de a face propriile alegeri. Și, cel mai important dintre toate, am înțeles că natura are propriile reguli, bine cunoscute de ea, asupra cărora oamenii nu trebuie și nu au dreptul să intervină.

Dacă eu, la 4-5 ani, am înțeles singură aceste lucruri, de ce adulții din zilele noastre văd din aceste vietăți care nu au posibilitatea de a alege un mijloc de a produce bani? De ce se încearcă dresarea unor animale care, prin definiție, sunt sălbatice și știu să supraviețuiască singure, pentru a deveni o sursă de divertisment?

În timpul petrecut în Phuket am observat elefanți care mergeau pe stradă, printre mașini, ducând în spate turiști sau localnici. Am văzut alții așteptând să pornească în mici plimbări, alături de turiști, desigur, stând între timp legați în lanțuri. Și, de fiecare dată, parcă simțeam întreaga lor suferință. Am fi tentați să spunem că un animal de asemenea dimensiuni nu va fi deranjat de greutatea noastră și sunt total de acord. Nu greutatea îi face să sufere, ci faptul că sunt înstrăinați de familiile lor. Pentru că sunt niște animale care trăiesc alături de familii și care înțeleg și simt la fel ca oamenii. Nu o plimbare de câteva minute îi deranjează pe ei, deși probabil că a devenit o rutină – pe care nu știm cum o acceptă –, ci faptul că, pentru acea plimbare de câteva minute, ei au fost „reeducați” încă de mici, au fost forțați să facă lucruri care sunt contrar naturii lor – la o simplă căutare pe Youtube puteți descoperi singuri chinurile la care sunt supuși, pentru a deveni supuși.

Și atunci, mă întreb, de ce susținem acest lucru? De ce continuăm să fim atrași de activități care ne ajută doar la o oarecare sporire a orgoliului și la a mai bifa ceva de pe listă? De ce nu putem înțelege că aceste animale, care trăiesc aproximativ 80 de ani, sunt folosite doar atunci când sunt capabile să aducă venituri? Ce se întâmplă după, nu cred că vreau să știu. Odată scoase din habitatul lor, nu vor mai putea niciodată să se descurce singure.

Iubesc elefanții de când mă știu. Acești uriași cu ochi blânzi sunt una dintre cele mai puternice lecții pe care natura ni le oferă, și anume că nu trebuie niciodată să judecăm după aparențe. Desigur că mi-am dorit să îi întâlnesc. Desigur că mi-a săltat inima de bucurie atunci când am văzut, pentru prima dată, un elefant la mai puțin de un metru de mine. Însă nu mi-am dorit niciodată să îi văd cum performează în spectacole sau să îmi devină mijloc de transport.

Așa că am ales un sanctuar de elefanți din Chiang Mai. Sunt foarte răspândite în această zonă și, din informațiile primite – care sper să fie reale – sunt îngrijiți corespunzător aici. Nu vreau să mă grăbesc să mă pronunț, chiar dacă singurele activități de care am avut parte împreună au fost hrănirea și spălarea lor, pentru că nici sanctuarul nu este habitatul lor natural. Chiar dacă primesc hrană și sunt îngrijiți, și aici constituie un divertisment pentru turiști.

Nu militez în favoarea acestor locuri, însă le recomand în defavoarea altor activități cu aceste animale. Și, pentru că am ales să vizitez un sanctuar, vreau să vă povestesc întreaga experiență și să vă rog ca, în cazul în care doriți să cunoașteți aceste animale, să vă informați în prealabil și să găsiți un loc în care nu sunt sau nu au fost chinuite.

Totul a început în prima zi a șederii în Chiang Mai, când, din multitudinea de pliante adunate de la recepția hotelului și de la agențiile de turism din jurul lui, am ales un loc unde voiam să petrecem o bună parte din ziua următoare. Toată documentarea noastră s-a desfășurat în miez de noapte, așa că nu mai puteam alege la acea oră decât o excursie care ar fi implicat o plecare ceva mai târzie și nu primele ore ale dimineții, pentru că era mult prea târziu pentru o rezervare în acel moment. Sunt două tipuri de excursii, de o zi sau de o jumătate de zi; cele de o zi încep dimineața devreme, iar cele care durează pe jumătate au două puncte de începere, la primele ore ale zilei sau undeva în jurul orei 13:00 – soarele în Thailanda apune pe la 18:00-18:30, așa că trebuie să ne încadrăm în perioada de lumină.

Așadar, am ales varianta cu plecare la prânz, am rezervat direct de la recepție – probabil că la agenții se poate negocia – și, la ora stabilită, am așteptat mașina care avea să ne ducă în afara orașului, timp de mai bine de o oră, într-o pădure unde se afla sanctuarul. Aici am primit haine de schimb, pălării și genți cu banane și, în scurt timp, aveam să ne aflăm față în față, pentru prima dată, cu aceste animale inteligente și sensibile, nerăbdătoare să primească bananele pe care noi le căram în genți.

Să nu vă imaginați că sunt înfometate, ci doar că mănâncă non-stop. Mai puțin în cele 4 ore din zi când dorm. Așa că, oricât de multe banane ați avea, elefanții nu vor fi niciodată satisfăcuți. Și, în cazul în care vă urmăresc hotărâți sau încearcă să își obțină singuri porția din traista voastră, cu trompa, să nu vă speriați, pentru că tot ce vor sunt bananele – cu voi nu au prea multă treabă. Așadar, dacă simțiți că ați legat o conexiune cu vreunul dintre ei, de îndată ce trompele vor mirosi hrana, se vor îndrepta către alți turiști. 🙂

Sanctuar elefanți, Chiang Mai

Până nu am epuizat bananele nu ne-am îndepărtat de ei și nici după nu am făcut-o pentru prea mult timp, pentru că am primit imediat trestie de zahăr pe care, de asemenea, am descoperit că o iubesc. Și știți ce mai iubesc elefanții? Niște prăjituri pe care le-am preparat pentru ei, din banană, vitamine și mâncare pentru animale. Întreg procedeul a fost un adevărat eveniment, pentru că eram cu toții nerăbdători să le oferim desertul pe care îl primesc direct în gură, și nu se ajută de trompă, așa cum deja începuserăm să ne obișnuim.

Între timp am aflat și care sunt diferențele dintre masculi și femele, dar și dintre elefanții asiatici și cei africani și am descoperit că toate animalele de aici erau femele, căci nu aveau colți. Față de „frații” lor de pe alt continent au diferită culoarea, dar și dimensiunea și proporțiile corpului – partea din față este mai mare decât cea din spate. Și, pentru că sunt vegetarieni, nici dinți nu au, așa că nu trebuie să vă temeți de vreun incident atunci când îi hrăniți.

Sanctuar elefanți, Chiang Mai

După un asemenea festin, a venit momentul băii, de care animăluțele s-au bucurat din plin. Am observat că iubesc să stea în apă și că, în pofida dimensiunii impresionante, se comportă ca niște pui care se întorc de pe o parte pe alta și care dau din picioare atunci când se simt bine – mare grijă să nu stăm chiar în dreptul lor când fac acest lucru, pentru a nu ne strivi. În permanență ne însoțesc îngrijitorii lor și se asigură că nu se produc incidente – este posibil să fim tentați să ne apropiem în momentul în care ei vor să se lase pe spate sau în care vor să se ridice, deși, din ce am observat, era mai greu cu ridicatul, pentru că preferau să stea în apă. Așadar, echipați cu perii și cu niște castroane, am început să turnăm apă pe elefanți – mai puțină decât își turnau singuri cu trompa și turnau și pe noi, totodată, spre divertismentul celor prezenți.

Sanctuar elefanți, Chiang Mai

Experiența a fost una extrem de intensă și m-am bucurat ca un copil mic să îmi întâlnesc prietenii din „Cartea Junglei”. Nu știu cât de bucuroși au fost ei să ne întâmpine, pentru că, în momentul în care s-a terminat „spectacolul”, au fost conduși într-un alt spațiu. Locul este unul mare și cred că au unde să se plimbe în voie. Hrana nu cred că le lipsește, având în vedere faptul că bananele și trestia de zahăr se găsesc din plin. Sper doar să nu fi fost forțați să stea în astfel de locuri.

Părerea mea despre sanctuare continuă să fie una confuză. Nu cunosc condițiile în care ei au ajuns acolo și nici pe cele în care trăiesc acum. Nu știu dacă sunt ținuți doar pentru a-i distra pe turiștii care vin să îi vadă sau dacă, într-adevăr, sunt salvați și ținuți aici pentru că nu s-ar mai putea adapta în sălbăticie. Îmi doresc tare mult să fie vorba despre al doilea caz și sper ca aceste locuri să fie dedicate întru totul lor – și nu un alt mijloc pentru ca localnicii să își asigure veniturile.

Nu pot să spun că recomand o astfel de experiență, însă cu siguranță că o prefer în fața unei plimbări cu elefantul. Pe de-o parte, m-am bucurat tare mult că i-am cunoscut, iar, pe de alta, mă gândesc dacă alegerea mea este cea corectă. Sper să alegeți așa cum considerați voi mai bine și, dacă optați pentru un sanctuar, atunci arătați-le toată dragostea voastră – se vor bucura de ea, credeți-mă. 🙂

În timpul petrecut în Chiang Mai am fost cazată la un frumos hotel boutique din centrul vechi al orașului, Bodhi Serene Hotel Chiang Mai.

Citește și: