Dacă vreodată am simțit că un anotimp este simbolul noilor începuturi, acela a îmbrăcat, cu siguranță, forma, parfumul și textura pe care toamna le are. Am asociat această perioadă a anului cu una a proiectelor, a dezvoltării, a introspecției. Și tare mult îmi place să o privesc așa. Îmi place să petrec din ce în ce mai mult timp cu mine, să cobor în interiorul meu, să descopăr ce mă face să mă simt împlinită și, mai apoi, să încerc să obțin lucrurile respective. Sau, mai bine zis, stările, pentru că niciodată nu a fost vorba despre lucruri, ci despre emoții, despre experiențe, despre trăiri și împliniri, despre bucuria pe care o simți atunci când știi că ai făcut ceva bine, bun, util și care îți aduce mulțumire.

Toamna, așa cum am învățat încă de mici copii, este anotimpul în care noi ne pregătim să ne modificăm obișnuințele create pe durata verii și să ne deschidem unui nou bagaj de cunoștințe pe care urmează să le asimilăm. Din fericire, mulți dintre copiii deveniți adulți au continuat să facă acest lucru, chiar dacă, în perioada copilăriei, renunțarea la joc și joacă, la alergare și alergătură se dovedea a fi o necesitate și nu neapărat o plăcere. Mă bucur de fiecare dată când natura își schimbă imaginea, pentru că ne transmite un semnal foarte puternic, și anume că trebuie și noi să îi urmăm exemplul.

La începutul anului spuneam că îmi doresc și că intenționez ca acesta să fie unul de puternice transformări, în care să am curajul să iau decizii (sau poate doar să acționez mai repede) și să fac ceea ce îmi place. Acum sunt convinsă că fiecare are obligația morală față de el însuși să își urmeze pasiunile, indiferent unde l-ar duce acestea. Scriu acum aceste lucruri nu doar ca o promisiune pe care mi-o fac mie însemi, ci ca pe o reconfirmare a faptul că iubesc cu tărie acest proiect căruia i-am dedicat (deja) mai bine de doi ani din viața mea, proiect în care cred și din care vă mulțumesc că faceți parte în fiecare zi.

Vă propun un exercițiu: încercați, măcar pentru câteva clipe, din vâltoarea evenimentelor și din mișcarea aparent nebună și haotică a timpului, să eliminați zgomotul. Ce rămâne după? Nu cumva rămâne fiecare, cu dorințele, visurile și aspirațiile lui? Să fim singuri cu noi înșine ne poate speria pe cei mai mulți dintre noi. Sau poate că răspunsurile pe care le vom descoperi sunt cele care, uneori, creează frică și, mai apoi, fugă. Însă este atât de important să alegem cu grijă cum ne petrecem fiecare clipă, să ne calculăm cu atenție acțiunile și să avem, pe cât posibil, control asupra gândurilor noastre, pentru a nu lăsa vieții și timpului oportunitatea să ne sufoce și să ne copleșească și pentru a fi noi stăpânii alegerilor noastre și a modului în care ne dorim să arate propria viață.

Din când în când, poate că ar trebui să ieșim de pe scenă, să căutăm culisele sufletului nostru și să vedem dacă următoarea piesă este una pe care am repetat-o de nenumărate ori, sau dacă acceptăm provocarea uneia noi. Poate, cine știe, descoperim că ni se potrivește mai mult.

Toamna mea are iz de schimbare. A voastră cum arată?