Cele patru bazilici papale din Roma

Roma și romanii au reușit, încă de acum mii de ani, să devină un simbol în toate domeniile vieții. Un simbol al democrației din timpul Republicii. Un simbol al gloriei aduse de disciplina pe care soldații romani o manifestau. Un simbol al grandorii care se reflectă în clădirile antice care nu contenesc să surprindă prin tacticile de construcție și prin dimensiunile lor. Și, nu în ultimul rând, un simbol al creștinătății, care a devenit o religie acceptată odată cu domnia împăratului Constantin cel Mare.

Acestui din urmă aspect o să îi dedic mai mult timp în cele ce urmează, pentru că, inevitabil, odată ce vom păși pe străzile Romei, vom remarca faptul că bisericile ocupă locuri de cinste pe întreg teritoriul orașului, fiind nu mai puțin de 900 de lăcașuri religioase. Dacă fiecare are, desigur, propria istorie, patru dintre ele poartă pe umeri „povara” a sute de ani, din niște perioade în care trecerea de la păgânism la creștinism nu era ușor acceptată, ci, din contră, s-a realizat prin jertfa creștinilor persecutați și uciși. Este vorba despre cele patru bazilici papale, răspândite pe teritoriul Romei, care ne oferă o imagine ceva mai clară asupra unor evenimente, a unor convingeri și a impactului pe care religia l-a avut, de-a lungul anilor, în viețile oamenilor.

 

 

Împăratul Constantin cel Mare și rolul său fundamental în dezvoltarea creștinismului

 

 

Am considerat necesară o scurtă prezentare a perioadei de la începutul erei noastre, pentru a înțelege contextul în care unele lăcașuri religioase au fost construite, îndeosebi evenimentele care s-au petrecut pe seama și în numele propovăduirii creștinismului în rândul populației păgâne care nu se dezicea de idolatrizarea zeităților.

Tot mai mulți adepți îmbrățișau această nouă religie, însă au întâmpinat o puternică rezistență, și nu doar atât, ci au fost și persecutați, iar bunurile le-au fost confiscate. O toleranță față de creștini a fost arătată de predecesorul Împăratului Constantin cel Mare, al cărui exemplu l-a urmat și el, și nu doar atât, ci a și apărat noua religie, punând capăt persecuțiilor și impunând restituirea bunurilor.

Astfel, cultul creștin s-a dezvoltat în timpul domniei lui – sprijinit fiind și de mama sa, Împărăteasa Elena – și ne putem raporta la niște episoade ale istoriei de mare însemnătate atunci când ne gândim la Împăratul Constantin I. Mă refer aici la Edictul de la Milano – în urma căruia s-a obținut libertatea creștinismului în întreg imperiul –, la consiliul ecumenic de la Niceea – primul, de altfel, al Bisericii, în urma căruia s-au pus bazele dogmatice ale acestei noi religii, ortodoxia –, la decretarea duminicii ca zi de sărbătoare și de repaus și, nu în ultimul rând, la stabilirea unei noi capitale a noului imperiu creștin, și anume Bizanț – sau Constantinopol, orașul lui Constantin.

În ultima perioadă a vieții, împăratul a alocat o mare parte dintre resursele statului pentru construirea de biserici, printre care și toate cele patru bazilici papale, iar activitatea lui religioasă a culminat cu decizia de a se boteza în ultimul an al vieții, devenind, astfel, primul împărat creștin al Romei. Datorită tuturor acestor acțiuni, Constantin cel Mare a primit de la Biserica Ortodoxă un statut echivalent celui al Apostolilor.

 

 

Basilica San Pietro (Bazilica Sfântul Petru)

 

 

După răstignirea Mântuitorului, Apostolii au fost cei care au continuat misiunea de a împărtăși convingerile creștine, Apostolul Petru preluând rolul de conducător al Bisericii și devenind, astfel, primul papă din istorie. După 30 de ani în care a transmis învățăturile sale, a ajuns și la Roma, unde a fost persecutat de către Nero și, mai apoi, executat în aceeași zi cu Apostolul Pavel – a ales să fie răstignit cu capul în jos, considerând că nu este demn să aibă o moarte ca a lui Iisus.

În zona în care acum se află piața San Pietro și cea mai mare catedrală din lume, la începutul erei noastre era Circul lui Nero, loc folosit pentru persecutarea și uciderea creștinilor, inclusiv a Sfântului Petru. Tot aici a fost și înmormântat, iar creștinii au construit deasupra mormântului său un altar unde veneau să se roage. Paradoxal, cel mai mare edificiu romano-catolic se înalță pe locul în care adepții religiei monoteiste au avut cel mai mult de suferit prin prisma convingerilor religioase.

Odată cu acceptarea creștinismului din timpul conducerii împăratului Constantin cel Mare a început, din ordinul lui, și construirea unei biserici pe dealul Vaticanului, o construcție impresionantă prin dimensiune și prin semnificații – s-au folosit pentru ridicarea ei materiale aduse de pe Muntele Templului din Ierusalim –, fiind una dintre cele mai vechi din Roma – vom observa în cele ce urmează că nu este cea mai veche dintre cele patru bazilici papale, deși toate au fost construite în aceeași perioadă și din ordinul aceluiași împărat.

Odată cu trecerea anilor, atenția de care s-a bucurat a sporit datorită numărului tot mai mare de creștini veniți în pelerinaj la mormântul Apostolului Petru, văzând în ea un simbol incontestabil al victoriei creștinismului în fața păgânismului. Însă nu a fost, din păcate, ferită de atacuri și de incendii – a fost jefuită împreună cu Basilica San Paolo fuori le Mura – și nu au lipsit nici perioadele în care s-a aflat în declin, însă, după începutul anilor 1500, a intrat într-o nouă etapă, cea mai înfloritoare pe care a cunoscut-o vreodată.

Astfel, în plină Renaștere, Papa Iulius al II-lea a luat decizia de a demola biserica de pe dealul Vaticanului și de a construi una de mult mai mare care, timp de 5 secole, nu a fost egalată de vreo alta din lume. Având în vedere perioada în care au început lucrările, unii dintre cei mai buni arhitecți, pictori și sculptori renascentiști au luat parte la „renașterea” acestui edificiu.

Cele mai mari contribuții au fost aduse de cei mai renumiți artiști, adică Michelangelo și Bernini, ale căror amprente se regăsesc atât în interiorul catedralei, cât și în Piața San Pietro. Michelangelo a fost desemnat arhitectul-șef al bazilicii, fiind responsabil cu proiectarea și construirea domului, cel mai mare dom din lume, de altfel. Tot el este cel care a realizat celebra sculptură Pieta, la o vârstă destul de fragedă, pe care o putem observa – la loc de cinste și foarte protejată – în interiorul catedralei.

Bernini este cel care a creat Piața San Pietro, cu ale ei fântâni identice și obeliscul din centru adus din Egipt, dar și cu atracția principală, Colonada lui Bernini, formată din nu mai puțin de 284 de coloane și 140 de statui. Apropiindu-ne de intrarea în bazilică, observăm scările de acces create tot de marele artist, dar și alte capodopere, chiar dacă nu poartă semnătura lui. Mă refer aici la cele 12 statui de pe fațadă, reprezentându-l pe Mântuitor și pe 11 Apostoli – statuia Sfântului Pentru este în interiorul bisericii –, dar și la balconul central de unde Papa binecuvântează mulțimea de credincioși. O mare importanță o are și Ușa Sfântă, pe care o vom regăsi la toate cele patru catedrale, ce se deschide doar în Anii Sfinți, adică o dată la un sfert de secol – următorul va fi în 2025.

Interiorul este bogat în decorațiuni și în ornamente, cu statui, monumente funebre și nu mai puțin de 45 de altare, dintre care cel mai impresionant este altarul principal al papilor, cu un baldachin de aproape 30 de metri realizat în bronz de către Bernini. Coborând sub catedrală, se ajunge în criptă, unde sunt înmormântați papii, dar și în necropola Vaticanului, cu mormântul care, timp de aproape 2 milenii, a constituit punctul principal de atracție al pelerinilor, și anume cel al Sfântului Petru.

Astfel, după 120 de ani de lucrări și 20 de papi care s-au succedat la conducerea Bisericii Catolice, Basilica San Pietro a fost sfințită în anul 1626, devenind biserica principală a Papilor, urmașii lui Petru în conducerea Bisericii. Chiar dată, tehnic, ea nu aparține de Roma, ci mai degrabă este înconjurată de ea, în perioada în care a luat naștere, statul pontifical Vatican nu exista nici măcar în imaginația romanilor, iar accentul principal era pus pe convertirea la creștinism.

Pentru a înțelege impactul pe care Basilica San Pietro l-a avut asupra mea acum aproape 3 ani, atunci când ajungeam să o descopăr pentru prima dată, vă spun doar că, de fiecare dată când încercam să fac un plan al locurilor în care urma să ajung, după fiecare modificare de traseu ea a rămas neclintită pe prima poziție. Lucru pe care l-am și făcut, de altfel, căci Vaticanul a fost prima mea oprire, de cum am ajuns la Roma.

Cuvintele par că își pierd semnificația atunci când încerc să descriu atmosfera unică de la San Pietro – sunt convinsă că nu doar eu simt acest lucru – și, deși am fi tentați să o considerăm poate ușor clișeică, vom fi în totală eroare făcând acest lucru. Simbolurile sale sunt incontestabile, într-o lume în care oamenii au început să se îndepărteze de Biserică – îi felicit pe cei care nu și-au pierdut credința și încrederea –, în niște timpuri care, deși aparent sunt total diferite de cele în care ea a fost ridicată, au mai multe în comun decât am putea crede. În anii 300, creștinii erau persecutați pentru convingerile lor, în anii 2000, ei sunt liberi să și le manifeste și, de cele mai multe ori, nu o fac sau nu aleg modalitățile potrivite pentru a o face. Ceea ce au în comun aceste două perioade ale istoriei este o mișcare aparent haotică a oamenilor și un singur reper care a rămas constant de-a lungul timpului, și anume întoarcerea către credință.

* Nu am vizitat din nou interiorul Basilicii San Pietro în această excursie, decizie pe care, pe de-o parte o regret, iar pe de alta, nu, deoarece constituie un motiv suficient de puternic pentru a reveni pe tărâmuri romane – ceea ce voi face, cât de curând. Consider că în urma fiecărei călătorii impresiile și percepțiile diferă, așa că am ales să nu postez decât fotografii realizate acum, pentru că ele reflectă fidel fiecare zi petrecută în Roma și fiecare alegere făcută.

 

 

Basilica San Paolo fuori le Mura (Bazilica Sfântul Pavel din afara Zidurilor)

 

 

Atunci când Basilica San Pietro este prima pe care o vizitezi și atunci când imaginea ei îți rămâne în minte, este greu să îți imaginezi că există și altele chiar dacă nu la fel de mari ca ea, cel puțin la fel de grandioase prin construcție, arhitectură și importanță. Basilica San Paolo fuori le Mura își „revendică” titlul de al doilea cel mai mare edificiu religios din Roma, dar cu siguranță că acest aspect este depășit de semnificațiile pe care le poartă și de felul în care a reușit să dăinuie încă de la începuturile creștinismului pe tărâm roman. Timp de aproape 12 secole, înainte ca simbolul Vaticanului să devină ceea ce este astăzi, Bazilica Sfântul Pavel din afara Zidurilor a fost nu doar cea mai mare, ci și cea mai bogată biserică din cetatea eternă.

La începutul anilor 300, atunci când încă se desfășurau lupte între adepții creștinismului și cei ai păgânismului, era destul de dificil ca romanii să își imagineze altfel de lăcașuri religioase, de un asemenea impact – nu dimensiunea sa este surprinzătoare, pentru că suntem obișnuiți cu grandoarea construcțiilor romane, ci faptul că, într-o perioadă relativ scurtă, nu doar că poporul a trecut oficial la creștinism, ci au fost construite și biserici închinate sfinților sau însuși Mântuitorului.

Unul dintre propovăduitorii creștinismului a fost Apostolul Pavel, care a renunțat la viața însăși în numele convingerilor sale. Astfel, după o perioadă de martiriu – în care, deși era legat în lanțuri în așteptarea procesului, el a continuat să scrie și să predice – a fost decapitat în timpul conducerii lui Nero. După executarea sa, a fost ridicat un monument memorial de către adepți în locul în care se află mormântul său, monument deasupra căruia a fost construită Bazilica Sfântul Pavel din afara Zidurilor, din ordinul împăratului Constantin cel Mare.

Biserica este închinată, așa cum putem deduce cu ușurință, Apostolului Pavel – San Paolo–, iar cea de-a doua parte a denumirii sale – fuori le Mura– provine de la faptul că, în acea perioadă, Roma se termina undeva în apropierea locului unde a fost construită bazilica, aceasta situându-se în afara Zidurilor Aureliene care înconjurau orașul-imperiu.

Deși a fost extinsă de-a lungul anilor, devenind prea puțin încăpătoare pentru creștinii care îi treceau pragul, și îmbogățită continuu cu achiziții artistice, modificarea cea mai mare s-a produs în urma unui eveniment nefericit care s-a petrecut în anii 1800, atunci când a fost victima unui incendiu, iar mare parte a patrimoniului său istoric a dispărut. Cunoscându-se atenția de care acest lăcaș s-a bucurat din partea papilor de-a lungul anilor, în reconstrucția ei s-au implicat mai mulți lideri europeni, donând obiecte artistice cu ajutorul cărora a devenit una dintre cele mai frumos decorate biserici din Roma.

Chiar și în urma modificărilor suferite, cele mai importante vestigii ale bisericii au rămas intacte, iar aici mă refer la mormântul Sfântului Pavel, deasupra căruia se află altarul care datează din anul 1280, dar și lanțurile purtate de Apostol în timpul martiriului său.

Deși nu este atât de asaltată de turiști așa cum este Basilica San Pietro, din punctul meu de vedere, se bucură de tot atât de multă glorie câștigată nu prin prisma dimensiunii impresionante, ci datorată istoriei care s-a scris pe aceste meleaguri înainte să ia naștere catedrala, dar și în jurul ei. Spațiile verzi care o înconjoară te transpun într-o atmosferă paradiziacă, mai mult decât potrivită pentru un lăcaș religios.

 

 

Basilica San Giovanni in Laterano (Bazilica Sfântul Ioan din Lateran)

 

 

Așa cum am spus anterior, în timpul domniei Împăratului Constantin cel Mare au fost puse bazele dogmatice și canonice ale noii religii, urmând o perioadă în care s-au alocat sume din bugetul local pentru construirea de biserici. Primul edificiu religios din Roma este Basilica San Giovanni in Laterano, un simbol al victoriei creștinismului asupra păgânismului.

Istoria ei a început odată cu oferirea palatului Lateran de către Împăratul Constantin Episcopului Romei, palat deținut în Antichitate de o familie nobiliară și care astăzi este un muzeu pontifical și al creștinismului Antic. Încă de la începuturile sale, biserica a fost un lăcaș grandios, cu multe decorațiuni datorită cărora a primit denumirea de Bazilica de Aur.

Odată cu sfințirea ei, a devenit, oficial, Catedrala Romei – și singura, de altfel –, iar în interiorul său a fost așezat scaunul papal, fiind și în prezent scaunul eclezial al episcopului Romei, însuși Papa. Catedrala, închinată Sfântului Ioan Botezătorul și Evanghelistului Ioan, este un loc de mare importanță pentru creștini, fiind una dintre cele șapte biserici de pelerinaj din capitala Italiei.

Trecerea timpului și-a lăsat amprenta și asupra acestei construcții, care a fost refăcută în repetate rânduri, din cauza pagubelor produse de către vandalisme sau de către dezastre naturale. Primul impact pe care îl avem cu exteriorul este oferit de măreția statuilor de pe fațadă, după care, odată ce pășim în porticul, vom observa în partea stângă o statuie romană a Împăratului Constantin cel Mare, iar partea dreaptă este dominată de Ușa Sfântă. Însă și restul ușilor de acces în catedrală sunt elemente de mare interes, căci datează de aproximativ 2 milenii, fiind aduse de la clădirea Senatului din Forumul Roman.

Interiorul, așa cum ne-au obișnuit aceste construcții, este unul atent decorat, dominat de statuile de dimensiuni impresionante ale Apostolilor, dar și de șase morminte ale papilor, care au supraviețuit incendiilor – în prezent, papii sunt înmormântați la Basilica San Pietro. Baldachinul de deasupra altarului datează din anii 1300, lângă el fiind așezată statuia Sfântului Ioan Botezătorul, iar deasupra, moaștele sfinților Petru și Pavel.

Dacă privim cu atenție și împrejurul bisericii, putem observa mai multe edificii de mare însemnătate atât în istoria creștinismului, cât și în istoria generală, iar cel mai elocvent exemplu este Scara Sfântă, adusă de la Ierusalim de însăși Împărăteasa Elena. Cele 28 de trepte de marmură încadrează treptele de lemn pe care a pășit Mântuitorul atunci când a fost adus pentru proces la reședința lui Pilat din Pont.

În Piața Laterano se află cel mai mare obelisc din lume păstrat intact, proiectat pentru a fi așezat în Circus Maximus și adus, ulterior, în această zonă. Dacă ne îndepărtăm puțin, la doar câțiva pași distanță de piață putem observa alte mărturii ale istoriei, și anume zidurile care, în Antichitate, înconjurau Roma.

 

 

Basilica Santa Maria Maggiore (Bazilica Sfânta Maria Mare sau Sfânta Maria a Zăpezii)

 

 

Deși lista bisericilor ridicate din ordinul Împăratului Constantin cel Mare nu se oprește aici, cea a bazilicilor papale se încheie, fără a respecta vreo ordine anume – în afara celei cronologice a vizitelor mele – cu Basilica Santa Maria Maggiore. Deși catedrala inițială ridicată în acest loc a fost, așa cum am mai spus, „opera” primului împărat creștin al Romei, clădirea a suferit modificări, iar cea actuală datează din secolul 5, fiind una dintre puținele care și-au păstrat aspectul timp de atâtea secole, dar și structura originală, încă de la începutul creștinătății. Acesta este și unul dintre motivele pentru care se află pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Dacă nu poate fi considerată nici cea mai veche, nici cea mai mare, în schimb se bucură de apreciere în ceea ce privește arhitectura și decorurile, fiind cea mai frumoasă, după Basilica San Pietro, cu un interior somptuos decorat și cu un tavan placat cu aur – nu pot confirma acest lucru, căci am ajuns la final de zi la această catedrală, neluând în considerare, din păcate, programul de vizitare.

Ceea ce îi sporește farmecul este legenda care stă la baza construirii sale, și anume faptul că Fecioara Maria i-a apărut în vis papei Liberius, oferindu-i indicații despre locul în care acesta urma să construiască o biserică, după care a urmat o scurtă ninsoare în Roma în plină vară, știind, astfel, datorită unui miracol, că aici este zona indicată – o altă denumire a catedralei este Sfânta Maria a Zăpezii, din acest motiv.

Pelerinii sosesc pentru a se închina la moaștele Sfântului Matei, aflate într-o urnă amplasată pe altar, dar și pentru unul dintre cele mai de preț vestigii păstrate în catedrală, și anume bucăți din ieslea în care a fost ținut Iisus la Bethleem, după naștere. Dacă despre interior nu vă pot oferi prea multe informații, vă pot spune, în schimb, că unul dintre elementele care ne vor atrage atenția atunci când vom observa catedrala în zare este clopotnița, fapt deloc surprinzător, deoarece este cea mai înaltă din întreg orașul.

 

A doua excursie la Roma a inclus mai multe catedrale, nu doar pe cele papale, însă, așa cum am menționat la începutul articolului, ele spun cel mai bine istoria care s-a scris aici la începuturile creștinismului și jertfele care stau în spatele acestor lăcașuri sacre. Grandoarea lor cred că este direct proporțională cu manifestarea convingerilor, mai cu seamă că toate au luat naștere – chiar dacă formele inițiale au suferit modificări – într-o perioadă în care credința monoteistă venea în contextul unui puternic păgânism, bazat pe jertfe și pe dedicarea celor mai mari, celor mai luxoase, celor mai impunătoare construcții diferiților zei. Din punctul meu de vedere, ar trebui vizitate toate cele patru bazilici papale, pentru a ne forma o imagine mai clară asupra a ceea ce noi am început să neglijăm, dar care s-a bazat pe multă suferință, și anume credința.

 

---

Citește și: 

• În mijlocul agitației din Napoli și mai departe de ea
• Cât de intensă poate fi o zi în Florența?

---