Să te oprești ar putea părea pentru mulți dintre noi o evadare, ceea ce, în opinia multora, este similar cu un act de lașitate. Doar am crescut înconjurați de imaginile unor eroi, ale unor voinici, ale unor viteji și ale unor Feți-Frumoși care nu cedau niciodată, care găseau întotdeauna resursele necesare pentru a ieși cu bine din orice impas sau din oricare situație neplăcută.

Mult timp am împărtășit și eu aceste idei și chiar mă vedeam, atunci când simțeam că energia mă părăsește, călare pe „calul curajului” meu și continuând cu stoicism drumul. Nu concepeam pauze, nu îmi imaginam cum, dacă nu faci un lucru, să nu îl faci pe celălalt, dacă activitatea ta nu este vizibilă, să nu lucrezi din spate, să nu conturezi planuri sau să nu pui în aplicare idei. Ba chiar mult timp am considerat că îmi place să am programul foarte încărcat, credeam că mă descurc bine atunci când desfășor multe activități, că mă simt mai energică decât oricând atunci când timpul liber este redus spre zero. Și cred că nu am renunțat la aceste „plăceri”, ci poate că îmi este mai ușor acum să le prioritizez, să le organizez astfel încât să am parte și de timpul meu de reflecție.

Dacă tu te încăpățânezi să te consideri un super-erou, vei învăța, mai devreme sau mai târziu, că și ei au nevoie, din când în când, de pauze. Și, dacă nu te vei opri tu de bună-voie, vei ajunge în punctul în care vei fi oarecum constrâns să faci acest lucru. Într-o situație similară am fost și eu recent, când, mai mult de nevoie decât de voie, am oprit pentru câteva zile toate activitățile mele. Însă nu acest lucru este important și nici motivele care m-au condus către el, ci lucrurile pe care le-am înțeles în aceste zile și pe care îmi doresc să le împărtășesc cu voi.

Să te oprești nu înseamnă să renunți la activitățile sau la viața ta cotidiană, înseamnă să îți dai răgazul, din când în când, să elimini zgomotul și să îți îndrepți cu adevărat atenția către ceea ce contează cel mai mult în viața aceasta, și anume tu. Să rămâi singur cu tine poate fi, în egală măsură, și ultimul lucru care ți-a rămas, dar și cel mai important dintre toate. Cine a spus că trebuie să trăim așa cum o face majoritatea oamenilor? Cine a spus că ceea ce funcționează pentru unii dintre noi ni se va potrivi tuturor? Cine a spus că nu poți fi diferit, că nu poți face lucrurile pe care ți le dorești, că nu poți fi în locurile la care visezi ori că nu te poți înconjura de oamenii care te pot susține indiferent care vor fi deciziile tale?

Ideea mea despre viață și despre fericire se reduce la un singur cuvânt: libertate. Este valoarea pe care am apreciat-o cel mai tare, încă de când am primele amintiri ale acțiunilor mele din această lume, pe care, poate, la momentul respectiv le conștientizam prea puțin sau chiar deloc. Libertatea de a nu mă ascunde după niște măști create sau impuse de oamenii din jurul meu, libertatea de a nu lua decizii pentru că, la un moment dat, am auzit celebrele (și atât de neplăcutele) cuvinte „așa trebuie”, libertatea de nu trăi într-o rutină care, la final, nu mă va ajuta cu nimic să evoluez. Poate că acesta este principalul motiv pentru care iubesc atât de tare călătoriile și am încercat să le transform într-un mod de viață. Probabil pentru că am preferat mereu schimbarea și lucrurile noi în locul automatismelor. De fapt, încă mă sperie idea de rutină și îmi este destul de greu să îmi imaginez o viață în care fiecare zi este la fel ca anterioara. Și în care nu va fi necesar să mă gândesc la viitoarea, pentru că voi ști deja cum va arăta.

Trăim tot timpul pe fugă, ne preocupăm mai mult de lucrurile pe care trebuie să le facem, de locurile în care trebuie să fim, de ceea ce urmează, și uităm să ne amintim de prezent. Când iei o pauză, te detașezi și ai ocazia nu să dai valoare lucrurilor, ci să le descoperi valoarea. Atunci când „evadezi” din propria viață nu înseamnă că nu îți place locul în care te afli, felul în care decurg lucrurile sau parcursul tău. Poate însemna, desigur, și aceste lucruri, însă atunci nu pauza este soluția, ci schimbarea. „Evadarea” înseamnă timp pentru tine, înseamnă împăcare cu sine, înseamnă o analiză a acțiunilor tale și poate și descoperirea acelui curaj care să te determine să iei deciziile potrivite pentru tine. Iar aici poate fi vorba atât despre renunțări, cât și despre noi începuturi, termeni complementari în opinia mea și care nu funcționează unul fără celălalt.

Probabil că te vor încerca sentimente de vinovăție și vei considera că lucrurile la care ai lucrat de zor se vor prăbuși, dar îți spun un secret: nimic nu se termină dacă tu te oprești pentru câteva zile. Poate că uneori tot ce ar trebui să facem este să lăsăm lucrurile să își urmeze cursul firesc, să vină către noi și să le îmbrățișăm atunci când se întâmplă, în loc să alergăm după ele. Poate că ar trebui să ne bucurăm mai mult de clipe decât de amintiri.

Voi când v-ați oprit ultima dată pentru câteva momente de liniște, în toată vâltoarea în care trăiți? Când ați simțit ultima dată că dați cu adevărat valoare timpului? Când ați făcut ultima dată ceva pentru voi? Opriți-vă pentru câteva clipe și încercați să simțiți timpul. În zilele în care am „dispărut” am simțit că trăiesc timpul, și nu că se scurge, ca într-un joc în care suntem contra cronometru. Am devenit prieteni și i-am oferit o altă scară de valoare. 🙂