Astăzi împlinesc 33 de ani. 33 de ani de care sunt mândră și pe care simt că i-am trăit cu folos. 33 de ani care m-au condus în punctul în care nu-mi (mai) doresc ca nimic din viața mea să se fi petrecut diferit. Am făcut alegeri inspirate? Cu siguranță, pentru că sunt aici. Am făcut alegeri mai puțin inspirate? Ei bine, oricât de tentată aș fi să spun că da, adevărul este că nu. Nimic nu este neinspirat, ci doar o lecție pe care o observăm, mai greu sau mai ușor, mai repede sau mai târziu.

Aveam câțiva ani când am început să mă gândesc la noțiunea de timp. De Rai, de Iad, de Eternitate. Știam că pot avea propriul meu colț de Rai, însă, deodată, o frică puternică m-a cuprins. „Cum adică să faci același lucru pentru totdeauna?” La câțiva ani distanță, am primit răspunsul în serialul Atiye: „Eternitatea nu înseamnă timp nelimitat, ci lipsa timpului”. Iar sufletul meu s-a liniștit. Și-a amintit cine este.

Sufletul meu s-a liniștit cu fiecare moment în care am lăsat în urma mea bagajele pe care i le atribuisem; convingeri, temeri, gânduri, critici, revolte au început să primească lumină și au redus intensitatea. Ce am făcut diferit a fost să privesc către ele. Să le observ cu blândețe, compasiune și iubire. Să le privesc în ochi așa cum, de puțin timp, o fac cu mine, în oglindă. Și să văd acea scânteie.

Ce este cel mai frumos când începi să faci acest lucru este că poți să observi și scânteile din ceilalți. Și să îți dai seama că suntem, cu toții, frumoși și compleți, doar că, de multe ori, suntem îmbrăcați (prea) bine de strămoși, de societate și chiar de noi înșine. Ne îndreptăm privirea puțin, timid, către lumină, dar, dacă soarele ni se pare prea puternic, apelăm la ochelari, pentru a ne proteja. Până ajungem să ne împrietenim cu el, să îi permitem și să ne permitem să ne încălzească și, mai apoi, rând pe rând, fiecare haină devine nefolositoare. Ea ne-a protejat în trecut, dar, de îndată ce începem să simțim lumina și căldura, ne dăm seama că nu mai avem nevoie de altceva. Ne dezgolim și ne dăm voie să fim.

Lumea mea exterioară a început să se schimbe anul trecut, pe care eu l-am considerat cel mai intens de până acum. Așa și era, la acel moment. Habar nu aveam eu ce îmi rezervă Universul. Și nici acum nu am habar și nici nu trebuie. E suficient să am încredere și să știu că tot ceea ce va urma este menit să mă aducă înapoi la mine, pentru ca, din preaplinul meu, să pot oferi și altora.

A făcut ravagii anul trecut în lumea mea exterioară pentru ca, mai apoi, să vină acest an și să îmi cutremure lumea interioară.

Până de curând aș fi spus că mă cunosc și că sunt perfect în regulă cu mine. Nimic mai greșit. Cunoșteam doar ceea ce voiam să văd și orice gând care îmi provoca teamă era rapid înlăturat. De ce mă temeam? De mine, cumva? De părțile mele neaduse, încă, în lumină, care ar fi putut să îmi amintească de vreo suferință bine ascunsă?

Trăiam cu iluzia că, dacă voi (putea) controla lucrurile, atunci voi fi fericită. Pentru că totul va fi așa cum vreau, îmi imaginez sau planific eu. Nici măcar nu încercam să văd de unde este pornit acest comportament sau tipar. O îmbrățișam puternic pe Oana mică, obișnuită să se comporte așa, până deveneam una cu ea. O îmbrățișam fără să o privesc sau să o ascult. Știam că, acolo, în lumea mea imaginară, este bine și credeam că, pe măsură ce o voi transforma mai mult în realitate, voi fi mai bine. Câte șanse mi-am refuzat doar pentru că mă temeam sau mă încăpățânam să nu le văd!

Totul până în ziua în care mi-am spus mie că vreau să mă cunosc.

Ce a urmat după a fost mult peste orice mi-aș fi putut imagina. Am simțit că deschid ochii, la fel ca în momentul în care am venit pe lume. Am văzut. M-am văzut. Și m-am gândit la toți oamenii pe care i-am întâlnit în viața aceasta și la toate oglinzile pe care mi le-au pus. Am început să văd și în prezent, nu doar reflectând la ce a fost. Am început să simt și să observ situațiile și comportamentele de îndată ce apăreau.

Și am renunțat să mă mai întreb „De ce?”, folosind, mai degrabă, termeni care să exprime apreciere, recunoștință, mulțumire. „De ce?” a devenit „Cum?”. „Cum te pot ajuta?”, „Cum pot fi alături de tine?”. Când începi să îți pui singur aceste întrebări, toată lumea ta interioară tinde să se armonizeze. Ajungi, în acest fel, la adevărata iubire de Sine. Și aleg să scriu cu majusculă, pentru că este tot ceea ce avem mai pur și mai frumos. Este partea de Dumnezeu din noi. Suntem noi.

Drumul nu a fost unul liniar și sunt recunoscătoare pentru asta. Fiecare om întâlnit mi-a revelat ceva sau m-a condus către un altul, de la care am învățat altceva. Am făcut terapie. Am făcut astrogramă, numerogramă, human design. Am făcut meditații, constelații, cursuri, am ascultat podcasturi și am citit mult. Am preluat de la fiecare tehnică ce simțeam că mi se potrivește și le-am unit pe toate, pentru a întregi puzzle-ul.

M-am concentrat pe metodele cu care rezonam cel mai puternic, dar nu m-am oprit din căutare. Și din încercare. Am descoperit instrumentele de care aveam nevoie pentru a lucra în interior, cu părțile mele de protecție sau cu părțile mele rănite, și totul a căpătat sens.

De fiecare dată când aveam câte o conștientizare și integram mesajul pe care sistemul meu intern mi-l transmitea, deveneam un alt om. De fiecare dată când simțeam zbucium, știam că este doar furtuna de dinaintea soarelui. Și am învățat cum să navighez pe valuri, fără ca ele să mă izbească.

M-am apropiat, timid, de esența mea, în primele luni ale anului. Ei bine, începând cu a doua parte, totul s-a schimbat radical. Am avut motorul turat în această vară, însă ceva m-a ținut pe loc. Vedeam fumul pe care cauciucurile îl lasă pe asfalt și știam că, odată cu el, se eliberează tot ceea ce mă ține pe loc. Din momentul în care am lasat liber ambreiajul, am pornit cu o viteză fulgerătoare. N-a mai existat decât o singură direcție, înainte.

A fost un drum pe care a trebuit să îl parcurg singură, dar cu îndrumare. Este un drum care continuă toată viața, doar că, pentru mine, ultimele luni au fost diferite de tot ceea ce trăisem anterior. Mai intense decât aș fi crezut vreodată. Mai transformatoare decât își poate imagina chiar și o persoană determinată ca mine.

Să mă vizualizez vreodată spunând „Da” la ceea ce este în prezent, fără sa încerc să intervin, să forțez sau să grăbesc nu era o opțiune pentru mine. Să-mi mut focusul de la cum aș vrea să fie lucrurile la cum sunt, de fapt, a fost revelator și eliberator. A fost momentul în care am încetat să mă mai zbat și să mă mai opun și am îmbrățișat.

Este abia începutul procesului, dar este ceea ce aveam nevoie pentru a-mi înțelege și accepta misiunea. Știu sigur că rolul meu este să fiu în folosul oamenilor și mă simt pregătită să ofer asta. Să ofer și să primesc. Să ghidez și să mă las ghidată.

Mult timp mi-a fost greu să exprim în cuvinte ceea ce trăiam și experimentatm. Și, pentru un om al cuvintelor, să rămână fără ele este dubusolant. Mai apoi, am realizat că și acest lucru face parte din proces. Și că este procesul meu și că este perfect așa cum este acum. Nimic nu ar fi putut sta nici măcar 1% diferit, la fel ca în The Butterfly Effect. Totul este așa cum trebuie să fie, pentru creștere, pentru evoluție, pentru binele nostru.

Sunt tare mândră de mine. Mi-am dorit claritate și am obținut-o în mii de forme. Și, odată cu ea, au venit și blândețea, înțelepciunea, calmul, curiozitatea, curajul, compasiunea, iubirea.

Am privit către mine cu inima deschisă și tot ceea ce o făcea să se închidă s-a dat la o parte. Mi-am văzut lumina din interior și am lăsat-o să-mi ajungă în fiecare celulă. N-am creat și n-am schimbat universul meu interior, ci doar i-am dat voie să fie, iar el s-a umplut de lumină. Și este paradiziacă această energie a Sinelui. Energia Lui.

Sunt profund recunoscătoare tuturor oamenilor întâlniți în acest proces. Îi iau în inima mea pe toți și le mulțumesc pentru lecții, pentru ghidare, pentru susținere. Chiar și pentru piedici. Le mulțumesc și versiunilor mele mai mici pentru ceea ce au făcut pentru mine. Au muncit mult și le transmit iubire tuturor.

Ce va urma las în grija a ceva mai mare. Eu mi-am făcut partea de treabă. Am învățat să iubesc și să mă iubesc. Următoarea etapă din viața mea va fi fabuloasă.

Să fim bine, să fim lumină! Să fim!

 

Citește și: