Nu am ieșit din izolare cu diplomă de Master Chef (deși mi-a plăcut să testez diferite rețete – cât mai simple – și să mă joc cu toate culorile posibile în farfurie). Nici cu atestat de instructor de fitness sau cu vreo diferență substanțială de greutate (deși am început – de două ori pe parcursul acestei perioade – un program de antrenamente). Nu am dezvoltat obsesii (în afară de shopping, care exista și înainte), nu mi-am descoperit pasiuni ascunse, nu am încercat să-mi dovedesc voința și putința. Ba chiar opusul, aș putea spune.
Am descoperit mai multă liniște decât oricând. Am petrecut ore întregi pășind pe urmele tuturor autorilor de memorii, jurnale, cărți de călătorii. Am urmărit cu zel seriale și documentare și, de multe ori, cele vizionate mă făceau să caut în istorie evenimentele, poveștile, oamenii acelor vremuri. Am descoperit dinastia Romanovilor, domnia Elisabetei I, casa Windsor, Spania Evului Mediu, talentul lui Michael Jordan și multe altele, desfășurate între secolele 11 și 21, pe toată suprafața pământului (într-un articol viitor voi face o serie de recomandări în acest sens).
*A nu se înțelege că nu am un profund respect și o mare admirație pentru toți cei care au făcut lucrurile diferit decât mine, ba, din contră, diversitatea este frumusețea vieții. Doar că am simțit că nu vreau să ies dintr-o presiune socială pentru a „înfrunta” o alta, așa că am renunțat la planificare și la deadline-uri și am trăit fiecare zi așa cum am simțit.
Nu mi-am imaginat niciodată (la fel ca noi toți, de altfel), că lumea va putea ajunge aici. Drept dovadă, ultima călătorie a fost la începutul lunii martie, în Londra, cu doar câteva zile înainte de declararea pandemiei și a stării de urgență în România. Nu este cea mai lungă perioadă în care nu am călătorit, însă este cea mai lungă în care călătoriile nu mi-au ocupat tot universul. Cea mai lungă în care nu am povestit despre experiențele mele, cea mai lungă în care nu am deschis agenda pentru a-mi așterne gândurile. Cea mai lungă în care nu am visat la toate destinațiile pe care îmi doresc să le descopăr – de fapt, încă nu știu care va fi primul loc în care voi călători, deși am senzația că voi începe cu meleagurile României, destul de abandonate de mine în ultimii ani.
Izolarea pentru un iubitor de călătorii nu este nicicum cel mai grav lucru care i se poate întâmpla. Prin însăși natura lui curioasă și exploratoare poate găsi alte modalități prin care să depășească limitele temporale și spațiale.
Dintr-o dată, viața ta se rezumă la casa în care locuiești și poate și la serviciu. Lucrurile care te făceau fericit înainte nu îți mai sunt permise, iar tu ai două opțiuni: să trăiești în continuare cu bucurie sau să te afunzi în tristețe. Spre norocul meu, cea de-a doua opțiune nu s-a apropiat prea mult de mine și, după o scurtă perioadă de negare (în care m-am refugiat în experiențele trecute), am început să „lucrez” cu ceea ce am. Vizual, aceste ultime luni au arătat așa (vezi fotografiile de mai jos – o parte dintre cele realizate în izolare, cu restul revin într-un articol dedicat). Emoțional, au adus schimbări de percepție. Sau, mai bine spus, mi-au întărit niște convingeri și m-au făcut să le îmbrățișez (și mai puternic) pe altele – cele mai importante sunt acelea care se referă la protejarea mediului în care trăim și la respectul pe care trebuie să i-l acordăm fiecărui element din jurul nostru.
#VisătorÎnȚaraMea
#VisătorÎnȚaraMea
#VisătorÎnȚaraMea
#VisătorÎnȚaraMea
#VisătorÎnȚaraMea
#VisătorÎnȚaraMea
Profesional (în ceea ce privește activitatea blogului) am avut o încetinire care mi-a permis să mă ocup de toate lucrurile pentru care înainte nu găseam timp (sau pe care le consideram mai puțin importante sau frivole). Nu am găsit încă un echilibru și nu am învățat încă să îmi dozez energia – de obicei, atunci când o canalizez într-o direcție, o fac până la epuizare – însă am reușit să îmi reconfigurez prioritățile.
Nu cred că rolul izolării trebuia să fie acela de a ne oferi răspunsuri la întrebări sau soluții la probleme. Cred însă că, în funcție de relația pe care o avem cu noi înșine, acestea se puteau accentua sau puteau trece pe un plan secund. Nu cred că aveam vreo obligație sau vreo datorie morală față de cineva (aici fiind incluși și noi înșine) să folosim această perioadă pentru a ne transforma din omizi în fluturi. Cred că felul în care reacționăm la schimbări este personal și unic, asemeni nouă.
În schimb, consider că am putea da dovadă de naivitate dacă am considera că lumea s-a oprit în punctul în care a fost declarată pandemia și că viața noastră va relua, din acel punct, atunci când pericolul va fi înlăturat. Probabil că această perioadă ne-a transmis că trebuie să ne adaptăm schimbărilor; că nimic nu este veșnic, intangibil și de neînlocuit. Că nu trebuie să încercăm să controlăm mereu totul. Că schimbarea face parte din evoluție, indiferent cum se produce ea.
Vreau să vă felicit pe toți, indiferent ce și cum ați simțit și acționat. Vă felicit pentru că, deși unul dintre cele mai simple lucruri (de a nu face, practic, nimic) a devenit cel mai complicat, ați ales să îl acceptați și să îl respectați. Ce va fi, nu știe nimeni, este un adevăr general valabil pe care acum îl simțim mai puternic decât oricând. Va fi diferit, asta e cert. Însă, până la următoarele povești din călătorii, vă invit la altele transmise mai mult prin imagini decât prin cuvinte, pe paginile mele de Facebook și de Instagram.
Love,
Oana
