O ștrumpfoaniversare cu bucluc

Seara părea că trece greu, iar noaptea ce a urmat, și mai greu. Dacă vă puteți imagina cum se „aude” liniștea, exact acesta era lucrul care îmi răsuna în urechi în acele ore. Urma o zi importantă, iar eu eram „maestrul de ceremonii”, cel responsabil de întreaga organizare. Emoții mă încercau, amintiri îmi reveneau și, într-un fel, retrăiam, după 7 ani, majoratul meu. Așa am simțit, că nu am avut doar unul, ci l-am trăit și pe cel al surorii mele ca și cum ar fi fost al meu, la fel ca toate evenimentele importante ale vieții mele.

Dimineața se lăsa așteptată. Cum somnul părea că m-a părăsit complet în acea seară, m-am dus să o privesc. Nici nu știa câte surprize ii pregătisem și nici bucuria ce și-a făcut loc în sufletul meu în zilele care trecuseră, când am complotat pentru realizarea lor. Ideea, cadourile, scenariile, imaginea ei bucurându-se de ele, toate mi se derulau în minte. Fiecare cadou avea momentul lui și fiecare însemna câte ceva pentru ea și pentru noi. Doar că, printr-o ironie a sorții sau doar prin prisma perspicacității ei, lucrurile și-au schimbat puțin parcursul pe care eu îl prevăzusem.

Primul lucru pe care aveam să i-l ofer era un ceas mult dorit de ea și plănuiam să fac acest lucru la ora la care s-a născut. Îi atașasem chiar și un mesaj, „Dă valoare timpului tău!”. Doar că, din pură neatenție, bunica mea a confundat ceasul cu o brățară pe care tocmai o primise în acea zi.

„Ți-a plăcut ceasul?” o întreabă ea entuziasmată, convinsă fiind că deja i-l oferisem.

„Mi-ați luat ceas?” aud în momentul în care sora mea a intrat în cameră.

„Ai aflat… Ți-a dat și rama?”

„Rama? Ce ramă?”

Da… se pare că de ea nu aflase. Acesta era al doilea cadou, cu și mai mare însemnătate. O ramă care ascundea o stea. Steaua ei, pe care eu urma să i-o dăruiesc când deja noaptea s-ar fi lăsat, pentru a încerca să o identifice pe cer. Stea ce are drept coordonate data și ora la care s-a născut.

Planurile mele erau compromise. Cadourile se pare că au fost mai nerăbdătoare decât mine, așa că nu au mai așteptat să devină surprize. Bine măcar că a rămas tortul! Mă îndrept grăbită spre cofetărie, într-un moment în care am putut pleca de acasă fără ca ea să îmi simtă lipsa. Lumea părea în totală contradicție cu agitația pe care eu o simțeam în momentul acela. Ce zi frumoasă ar fi fost dacă nu m-aș fi stresat atât!

Tortul reunea toate pasiunile ei: muzică, design și… drept. Îmi și imaginam cum ar crea o robă, în timp ce cântă la microfon. Știu, tehnic, nu se poate. Dar putea crea o robă în minte în timp ce cânta la microfon.

Împreună cu Ștrumpfița mea

Doar că… ziua s-a dovedit una dintre acelea în care tot ce poți face, pentru a evita „pericolele iminente” care te așteaptă la fiecare colț, este să stai, pur și simplu, în casă. Sau poate că nici așa, deoarece, atunci când stângăcia pare că nu se îndepărtează de tine, chiar și propriul pat poate deveni un spațiu al pericolelor. Vă spune acest lucru cineva care, la un moment dat, a reușit să își rupă un deget în piciorul patului! Se pare că nu a fost chimie între ele!

Dacă tot mi-a rămas un cadou de care nu aflase, ar trebui să am mai mare grijă de el, nu? Doar că, în moment ce încercam să apuc mai bine cutia, nici între mâinile mele nu a existat chimie, așa că, derulându-se, parcă, în reluare sub ochii mei, tortul a ajuns direct pe trotuar. Mai aveam doi pași până la mașină!

„Bine măcar că microfonul este întreg!” îmi spune doamna drăguță de la cofetărie, care a urmărit întreaga scenă.

Acela a fost unul dintre acele momente în care nu știi dacă să râzi sau să plângi. Mi se părea hilar, dar era important pentru mine, iar reacția ei a fost pe cât de enervantă, pe atât de haioasă. Și, cum era duminică și se apropia ora închiderii, nu a mai existat nicio posibilitate de a primi alt tort în acea după-amiază.

Mă simțeam vinovată și nu înțelegeam cum de toate merg pe dos. Plănuisem o săptămână întreagă fiecare moment, iar acum trebuia să accept că am dat greș. Am comis-o, direct sau indirect, cu toate cadourile. Nu doar că lucrurile trebuiau să se desfășoare cu totul diferit, dar nici măcar unul nu a fost conform planurilor mele.

În timp ce mă îndreptam deznădăjduită spre casă, mi-a venit cea mai bună idee din toată această perioadă: să pregătim împreună un tort. Eu, ea, mama, mătușa, bunica. Trei generații reunite cu ocazia majoratului celui mai mic membru al familiei. Eu și sora mea veneam cu energia, ele veneau cu rețeta, iar microfonul nu era tocmai o cireașă, dar în acest caz a fost considerat cireașa de pe tort.

Concluzia acestei zile a fost că, oricât de mult ne-am implica, uneori se întâmplă ca lucrurile să nu meargă așa cum ne-am imaginat. Dar nu este nimic rău în asta, atâta timp cât vedem mai departe de obstacole și ne creăm noi oportunități. Și poate că avem senzația că pierdem ceva, dar, de fapt, câștigăm lucruri cu mult mai importante.

Așa am devenit un ștrumpf extrem de neîndemânatic la majoratul Ștrumpfiței mele. Pe ea ați văzut-o mai sus, însă, dacă doriți să vedeți adevărata Strumpfiță, din 31 martie 2017, filmul „Ștrumpfii: Satul Pierdut”, distribuit în România de InterComFilm, vă așteaptă la cinema. Noi ne-am reunit pentru a face un tort, dar pot fi multe alte ocazii în care să fim cu toții împreună, cum ar fi vizionarea acestui film pentru întreaga familie.