Unseen Thailand: Când fericirea ta se traduce prin simplitate

În zilele petrecute în Thailanda am trăit cu sentimentul că, oriunde aș întoarce privirea, voi întâlni fascinația vieții. O viață simplă, trăită cu zâmbetul pe chip. Nu pot să nu mă gândesc la viteza cu care se scurge timpul în orașele mari, la multitudinea de taskuri și de proiecte pe care dorim să le realizăm și la tot ceea ce proiectăm în viitor. Și, din nefericire, amânăm, de cele mai multe ori, lucrurile cu adevărat importante, fiind prinși în vâltoarea vieții cotidiene.

Doar că nu peste tot este așa. Și nu toți oamenii își trăiesc viața în viteză. De fiecare dată când mă „lovesc” de astfel de exemple, încerc să le urmez modelul. Ceea ce urmează să vă povestesc nu este neapărat o experiență trăită într-un anume colț al lumii. Și nici nu o să descriu frumusețea vreunui loc de pe planeta aceasta. Vreau doar să redau niște stări și niște reflecții din momentul în care m-am „izbit” de simplitatea vieții, în speranța că nu sunt singura care încearcă să încetinească ritmul și să se bucure mai mult de unicul moment care ne aparține întru totul, prezentul.

Thailanda, pe lângă frumusețea incontestabilă a locurilor, mi-a oferit, clipă de clipă, cel mai de preț dar: câte o lecție la fiecare pas. În Phatthalung, o regiune din sudul țării, am descoperit ce înseamnă bucuria clipei. Nu este o zonă turistică și nici nu se află în ofertele agențiilor de turism. În schimb, este o zonă autentică, pur thailandeză, în care oamenii le zâmbesc din toată inima străinilor. Chiar dacă sunt în apă până la gât, pescuind.

M-au impresionat mult zilele petrecute aici și nu pot să nu mă întreb, noi când am uitat să zâmbim? Oare când am făcut loc încrâncenării în viața noastră? De ce mergem pe stradă ca și cum am avea propriul culoar, fără să ne intereseze ce se întâmplă în stânga sau în dreapta noastră? De ce ne încuiem în curți, în case, în castele imaginare, în noi, în mintea noastră? Am uitat, oare, să ne deschidem, să primim și să oferim? Am uitat că nu tehnologia ne caracterizează și că nu trebuie să tindem către robotizare, ci către umanul din interiorul nostru?

O bătrânică de 85 de ani își poartă cu mândrie și cu bucurie anii. Am întâlnit-o în apă până la genunchi, culegând orez și zâmbind cu ochii și cu inima. Cumva, m-am simțit prost că eu eram pe barcă și ea în apă. Nu știa să comunice verbal cu noi, însă o făcea cu toată față, prin toată mimica.

Pe un alt localnic l-am întâlnit cu totul în apă. Pescuia. Soarele abia se înălța, iar el își începuse deja activitatea care avea să îi asigure hrana zilnică, dar și cei câțiva bănuți necesari vieții. Femeile sunt acelea care se ocupă de tranșarea și de comercializarea peștelui, în stare brută sau preparat – dacă te oprești în dreptul lor, cu siguranță că nu vei pleca cu mâna goală, căci oferă cu drag din ceea ce gătesc.

Am vizitat un sat suspendat construit în întregime pe pământ ud, „wet land”, unde inclusiv drumul de acces era suspendat. Nu am întâlnit nicio casă cu ușa închisă. Nu am întâlnit niciun localnic care să nu îți zâmbească și să nu te invite înăuntru. Unii făceau coșuri din bambus, alții găteau, alții spărgeau nuci de cocos. Fiecare își derula viața așa cum știa mai bine.

Privindu-i, ai crede că nu le lipsește nimic. Și chiar așa și este. Ce îți poate lipsi atunci când preiei din natură tot ceea ce ai nevoie? Un dependent de tehnologie poate că s-ar întreba cum se poate trăi așa. Poate că l-ar încerca și sentimente de compasiune. Cred că este valabilă și reciproca. Cred că și ei ne compătimesc pe noi pentru că am încetat să mai fim stăpânii propriilor vieți.

În Thale Noi, am stat și am observat pescarii făcând ceea ce știu mai bine. Lucrurile acestea, viața sub toate formele ei, simplitatea nu ar trebui să ne surprindă. Și, cu toate acestea, acum constituie subiectul acestui articol și exemplul pe care l-am preluat și pe care încerc și eu să îl dau mai departe. Cei mai norocoși dintre pescari prind peștele din bărci sau de pe mal, cu năvoadele. Deși cred că „norocos” nu este cel mai potrivit termen, căci toți pot fi considerați norocoși. Nu au inventat mașinării care să le înlocuiască munca. Și nici nu cred că își doresc. Nu fac paradă atunci când apare câte un turist, pentru că, în aceste locuri, nici nu cred că sunt prea mulți. Sau că vin prea des.

Este ironic cum, din dorința de a „economisi” timp, tocmai timp pierdem. Trăim cu iluzia că aparatura va înlocui activitățile noastre sau că le vom face mai rapid. Dar oare chiar așa este? Când a fost ultima dată când i-ai oferit unui necunoscut ceva? Orice, oricât de mic? Dar ție? Când ți-ai oferit ultima dată timp pentru tine?

Poate că acesta este și secretul unei vieți lungi și a unei bătrâneți liniștite. Thailandezilor li se citește serenitatea pe chip. Nu își poartă pe față grijile, problemele, nevoile. Nu sunt un popor bogat. Ba, din contră, am putea spune că nivelul de trai este unul scăzut. Însă știu să se bucure de tot ceea ce natura oferă – deși sunt și multe exemple de așa nu, îndeosebi în ceea ce privește consumul de plastic.

Într-un sat dedicat produselor handmade se realizează de zor coșuri, genți, portofele și chiar și haine. Se pot și achiziționa, la prețuri modice (majoritatea sunt comenzi ale marilor firme sau magazine). Doamne de toate vârstele împletesc nuielele din bambus cu o viteză care face aproape imposibilă urmărirea degetelor. Spațiul pare mai mult o oază și cred că și pentru ei este oaza lor de liniște. Însă bambusul este folosit și ca suport pentru mâncare sau chiar ca aliment, căci aici am mâncat cea mai bună dulceață din viața mea, din frunzele acestei plante.

Cât am stat aici, m-am bucurat de o nucă de cocos mai mult decât de orice altceva. Am mers la restaurante locale și am mâncat preparate al căror nume nu l-am știut niciodată. Am admirat cum credința este cel mai puternic element de unitate al tuturor locuitorilor țării – templele, fie ele aurite și strălucitoare, fie improvizate la baza unui copac, sunt un laitmotiv al vieții localnicilor.

Nu o să pot uita prea curând privirile oamenilor. Și nici modul lor călduros și ospitalier de a fi. Nu o să uit chipurile pescarilor atunci când își pregătesc năvoadele și nici imaginea femeilor așezate pe trotuar, curățând pește pe ziare și, mai apoi, expunându-l la vânzare.

Am început, de atunci, să fac câteva exerciții. Să îmi dedic puțin mai mult timp. În fiecare zi. Am revenit la un obicei pe care îl am dintotdeauna, dar care nu a fost niciodată constant, și anume scrisul de mână. Durează mai mult timp decât dacă aș scrie pe laptop direct, însă este mult mai personal. Și mă conectez mai mult cu mine. Și am și mai mult timp pentru a-mi structura ideile.

Este ciudat cum fugim de lucrurile simple ca, în final, tot către ele să ne întoarcem. Investim bani, timp și energie pentru a ne complica viața și, mai apoi, investim, din nou, aceleași lucruri, pentru a găsi simplitatea. Când totul este, de fapt, mai ușor decât am crede. Este suficient să privim mai atent. Către noi și, mai apoi, în jurul nostru.

Mă înclin în fața acestor oameni și a tuturor acelora care au ieșit (sau care nu au intrat niciodată) din lupta contra timpului – luptă în care mereu va exista același câștigător, și acela nu suntem noi. Îmi doresc din tot sufletul (și îmi doresc și pentru voi același lucru) să dau valoare timpului meu. Să ajung la 85 de ani cu aceeași energie și cu același zâmbet senin precum bătrânica orezar. Și nu neapărat pentru că ar fi realizat ceva care să o plaseze în cărțile de istorie, ci pentru că, în istoria propriei vieți, ea este narator, personaj și chiar papirusul pe care s-au scris poveștile. Acesta este exemplul de victorie. Și nu contra timpului, ci contra nefericirii.