Odată ce destinațiile exotice devenit mai accesibile, oamenii au început să „consume” tot ceea ce li se oferă. Să reproducă. Să încerce să recreeze experiențele altora. Și uite așa au apărut valuri de turiști care au luat cu asalt o țară sau o alta, atrași fiind de tot ceea este diferit și nemaivăzut. Până aici, toate bune și frumoase, nu este nimic greșit în această poveste. Problema apare atunci când oamenii intervin în echilibrul naturii. Din păcate, din diverse motive (cele mai multe dintre ele economice), omul a început să distrugă ceea ce natura a creat. A încercat, de multe ori, să îi schimbe ritmul. Acesta este cazul noului fenomen care a luat amploare, turismul cu animale, unde acestea sunt folosite pentru spectacole, pentru divertisment sau, mai rău, pentru o simplă fotografie. Absolut toate au în comun faptul că au fost extrase din habitatul lor natural încă de mici, că au fost supuse unor procedee chinuitoare pentru a deveni „prietenoase” și că le-au fost anihilate instinctele pentru a învăța să trăiască în captivitate.

Pentru animalele sălbatice, care sunt programate de natură să alerge sau să înoate sute de kilometri pe zi, captivitatea înseamnă orice este mai mic decât această suprafață pe care ele o acoperă în mod normal – poate fi o cușcă (unde nu se reproduc deloc condițiile lor naturale de trai), poate fi un bazin (impropriu și el din cauza adâncimii reduse sau a temperaturilor prea ridicate), sau poate fi chiar un areal din habitatul lor, unde oamenii le atrag pentru hrană, devenind, astfel, dependente de ei și încetând să își procure hrana singure.

În era în care informația este la doar un click distanță de noi, sper ca cele ce urmează să constituie un argument suficient pentru a ne schimba percepțiile în ceea ce privește animalele. Pentru a înțelege că locul lor este în natură, că menirea lor este să fie sălbatice, nu să amuze turiștii și să le umple buzunarele celor care le capturează. Sper ca atunci când luăm o decizie, să o facem în cunoștință de cauză; să devenim turiști responsabili și empatici nu doar cu oamenii pe care îi întâlnim, cât și cu animalele care creează această frumoasă biodiversitate a lumii.

 

 „Elefantul nu mă simte” – un mit care trebuie spulberat

 

Călare pe elefant

Sursă foto: pixabay.com

 

Elefanții, unele dintre cele mai inteligente, empatice și asemănătoare omului animale. Atât de asemănătoare, încât semenii noștri s-au gândit să îi „învețe” să se comporte prietenos cu ei. Un animal sălbatic nu va permite niciodată interacțiunea omului cu el. Pentru ca respectivul animal să te lase să îl mângâi, el trebuie să treacă printr-un dur procedeu de dresare care, în cazul elefanților, este o adevărată tortură. Una pe care nu o vor uita niciodată, căci nu degeaba s-a inventat expresia „memorie de elefant”. Una care poartă chiar și o denumire, „phajaan” și care înseamnă ceva mult mai chinuitor decât ne putem imagina, și anume separarea spiritului de trup, pentru a-l face să asculte.

Tot acest proces începe încă de când este pui și este luat de lângă mama sa. Odată prins, el este legat, bătut, ținut într-un spațiu foarte îngust și privat de hrană, apă și somn, pentru a asculta. Și pentru a se obișnui cu oamenii pe care, odată îmblânzit, va avea misiunea de a-i distra. Pe lângă traumele suferite prin prisma corecțiilor fizice pe care nu încetează să le primească nici la maturitate (stăpânii lor folosesc bețe din lemn cu un metal ascuțit în vârf, cu care îi împung), intervine și trauma separării, căci aceste animale trăiesc în comunități și își formează familii pentru întreaga viață.

Ființe sensibile, ele ajung să sufere de depresie, iar maltratarea lasă efecte psihologie profunde asupra lor. Și, cu toate acestea, continuăm să credem că ei se bucură să ne vadă; îi putem hrăni doar din simplul motiv că sunt animale foarte pofticioase, care mănâncă non-stop (până la 300 de kilograme pe zi), indiferent de unde vine hrana.

De câte ori nu ați auzit expresia „Oricum nu mă simte, la cât e de mare”? Permiteți-mi să fac puțină lumină în ceea ce privește acest aspect. Elefantul nu este construit de așa natură încât să poată căra. Da, are câteva tone, însă coloana lui vertebrală este foarte sensibilă. La fel și simțul tactic, care este bine dezvoltat. Ei nu pot căra nimic, cu atât mai puțin o persoană de câteva zeci de kilograme. Și nu este doar o persoană, pot fi mai multe în același timp, preț de câteva minute; însă ziua este lungă, iar el ajunge să plimbe și câteva zeci de persoane, pentru ca a doua zi să vină alții și tot așa.

Gândiți-vă la chinul și la epuizarea lui. Gândiți-vă că, dacă în sălbăticie trăiește până la 70 de ani, în captivitate această vârstă se reduce mult. Și apoi întrebați-vă dacă într-adevăr merită. Dacă nu ne umple mai mult sufletul de bucurie observarea lor în habitatul natural, fiind falnici și mândri de postura lor, și nu în captivitate, devenind niște umbre ale animalelor mărețe care ar trebui să fie.

Intervenția brutală a oamenilor în sălbăticie a condus la distrugerea ei în mare parte și la reducerea numărului de animale sălbatice, printre care și elefanții. În Asia, din păcate, este înfloritor turismul cu animale, îndeosebi plimbările pe spatele elefanților. În Thailanda se pot observa peste tot: pe stradă, printre mașini, la spectacole pe care localnicii le promovează cu mare interes, legați la marginea unui drum sau în așa-zise sanctuare care implică și călăritul lor.

Dacă nu îi putem educa pe oamenii care continuă să maltrateze animalele, putem înceta să le umplem buzunarele pentru un divertisment care are în spate ani întregi de suferință. Când cererea va dispărea, nici oferta nu va mai fi, este un principiu economic (și de viață) de bază și foarte simplu de înțeles.

Dacă ne dorim cu ardoare să vedem elefanți, putem opta pentru un safari într-un parc național, unde îi putem observa de la distanță, fără a ne apropia prea tare de ei. Și fără a interacționa cu ei, căci singurele relații pe care aceste animale le au sunt acelea cu semenii lor; așadar, este foarte posibil să îi observăm alături de întreaga familie și poate chiar și de cei mai mici dintre ei. Care aici trebuie să rămână și nu în posesia unui dresor dornic de câștiguri de pe urma lor.

O a doua variantă, ceva mai riscantă, o reprezintă sanctuarele și orfelinatele de elefanți. Spun că este mai riscantă, pentru că trebuie ales cu grijă locul pe care urmează să îl vizităm, să nu ascundă capcane pentru elefanți. Să nu fie aduși aici tot cu scopul de a face profit și nu pentru a-i salva și a-i îngriji. În acest sens, observarea condițiilor în care sunt ținuți și comportamentul îngrijitorilor sunt aspecte la care trebuie să avem grijă atunci când optăm pentru un anume sanctuar. Să nu permită călăritul lor și nici interacțiunea cu prea multe persoane în același timp, căci îi sperie și îi stresează aglomerația și zgomotele. Din fericire, informația este arma noastră, iar experiențele avute (și împărtășite) de alți turiști ne pot ajuta să luăm o decizie.

Mai mult decât atât, dacă îndrăgim atât de tare animalele precum spunem, putem oricând alege să facem voluntariat la un centru care se ocupă de salvarea și de îngrijirea lor sau putem face chiar donații unui astfel de loc, având în vedere cât de costisitoare se poate dovedi întreținerea lor. Gândiți-vă că mănâncă sute de kilograme de mâncare pe zi (fructe și plante), la care se adaugă vitamine și minerale.

 

„Delfinul îmi zâmbește” – nimic mai neadevărat

 

Delfin delfinariu

Sursă foto: pixabay.com

 

Dacă vreodată am crezut că acel delfin ne zâmbește nouă, am fost într-o mare eroare. Fizionomia lui este de așa natură încât pare că zâmbește mereu, însă, în spatele a ceea ce noi considerăm a fi veselie, se ascunde un adevăr foarte dur: pentru a ajunge în bazin, să „presteze” la spectacole sau să te lase să te fotografiezi alături de el, delfinul a fost urmărit cu barca, a fost capturat și a fost dresat. În timpul lui „liber”, stă într-un bazin în care nu are suficient spațiu pentru a înota (obișnuit fiind să parcurgă până la 100 de kilometri pe zi), cu un nivel scăzut al apei, care se încălzește foarte repede și care permite pătrunderea razelor soarelui, fapt ce îi afectează pielea și conduce la colorarea ei în nuanțe mai închise. Și, pe deasupra, apa aceasta este tratată cu tot felul de substanțe care nu îi afectează doar pielea, ci și ochii și gura. Din acest motiv, instinctele lor sunt reduse sau chiar distruse, iar mulți dintre ei își încheie viața mult mai repede decât în mijlocul oceanului, din cauza bolilor premature sau a depresiilor.

Acestea sunt condițiile în care un delfin captiv stă, după ce a fost separat de familia lui; la fel ca elefanții, și aceste mamifere marine sunt foarte inteligente, se aseamănă cu omul și trăiesc în comunități, alături de familiile lor, cu care dezvoltă relații foarte apropiate. Acesta este cazul acelora care chiar ajung în delfinarii, căci mulți dintre ei sunt răniți sau chiar își pierd viața în procesul de capturare – iar un animal rănit nu aduce niciun beneficiu celui care speră să obțină venituri de pe urma lui.

Dacă vom mai fi tentați să credem că delfinul este fericit că ne vede, sper să ne gândim de două ori înainte. Nici măcar în habitatul lui nu se apropie prea mult de bărci dacă nu a fost obișnuit să facă asta. Iar această obișnuință tot un fel de dresaj este, căci, odată învățat să primească mâncare la ore fixe, animalul își reduce capacitatea de a o procura singur – ei vor sta doar în anumite zone, fiind tot o formă de distrugere a habitatului.

O altă problemă apare atunci când dorim să îi vedem în mediul lor natural. Și aici trebuie luată decizia după ce ne-am informat în prealabil, căci, spre exemplu, ambarcațiunile mari sau acelea care se apropie prea tare de delfini nu sunt deloc prietenoase cu ei; ei se sperie, uneori aleg să își părăsească habitatul sau li se pot provoca răni dacă respectiva barcă trece prin mijlocul grupului lor.

Soluția, în acest caz, este opțiunea unei bărci de mici dimensiuni, care să nu se apropie prea tare și care să nu provoace sunete puternice care îi pot speria. În Thailanda, în Khanom, în partea estică a țării, am fost într-o croazieră pe apele Golfului Thailandei, pentru a observa delfinii roz. Barca de mici dimensiuni, în care cred că mai mult de 10 persoane nu aveau loc, nu i-a urmărit, și-a oprit motorul când a ajuns în zona unde au fost identificați delfinii, iar distanța la care a oprit m-a făcut să îi observ doar cu ajutorul zoomului obiectivului. De fapt, mai mult de 2-3 codițe și aripioare nu am reușit să observ. Se poate spune că am avut noroc, căci puteam, la fel de bine, să închei excursia fără nicio imagine (sau aripioară) a unui delfin.

 

„Cât curaj ai avut!” – să faci o fotografie cu un tigru sedat…

 

Tigru în cușcă

Sursă foto: pixabay.com

 

Am văzut atât de multe fotografii cu tigrii din Thailanda sedați, încât, să-mi fie cu iertare, am renunțat la o parte dintre persoanele pe care le aveam în lista de prieteni pe Facebook. Explozia rețelelor de socializare a condus la apariția acestui fenomen, de a avea fotografie cu un tigru. Sau de a hrăni cu biberonul un pui de tigru.

Doar că în spatele acestor cadre „perfect” imortalizate nu stă nicio urmă de curaj, ci doar un lung șir de suferințe îndurate de respectivele animale, culminând cu sedarea lor pentru a fi cât mai docile în momentul primirii vizitelor turiștilor. Care, din păcate, vin zilnic, de zeci de ori pe zi. Puii sunt luați încă de la naștere de lângă mamele lor, pentru a grăbi procesul de reproducere, pentru că, exact, se doresc alți pui pentru a avea „stoc” suficient pentru turiștii care se grăbesc să își arate „curajul” și, mai apoi, să se laude cu „isprava” lor.

Animalele sunt ținute în cuști extrem de mici, li se anulează orice instinct de vânătoare și devin, practic, niște marionete bătute sau înfometate dacă fac vreo greșeală. Thailanda, a doua țară de pe glob (după China) la numărul „fermelor” de tigri, are nu mai puțin de 2.500 de exemplare ținute în captivitate. Totul pentru o fotografie. Iar, mai apoi, când îmbătrânesc, aceștia sunt vânduți vânătorilor de trofee, unde se manifestă o altă formă de „distracție”, și anume uciderea lor.

 

Animalele nu sunt făcute pentru a căra oameni

 

Petra, Iordania

Petra, Iordania

 

Am văzut, de-a lungul călătoriilor mele, cai epuizați, măgăruși care abia puteau urca 2-3 trepte, cămile ce păreau prea puțin hrănite. Toate îndeplineau același rol, de a plimba turiștii prea obosiți, se pare, să poată parcurge traseele pe jos.

În Iordania, la Petra, în ceea ce privește animalele, peisajul este dezolant: măgăruși care poartă turiștii pe traseul din piatră, cămile care fac același lucru, sau animale legate de vreun copac. Aici, și cei mai mici dintre beduini au un animal cu care încearcă să te convingă să accepți oferta lor de plimbare. Dacă, cumva, respectivul animal ezită să continue drumul, obosit fiind sau povara din spate fiind prea grea, imediat i se aplică o corecție fizică, pentru că, nu-i așa, turistul a plătit pentru serviciul lui.

În țările arabe am refuzat mersul pe cămile; știu că erau folosite în trecut în caravane, pentru a căra diverse obiecte, însă îmi place să cred că vremurile acelea au apus și că acum putem alege dintr-o multitudine de activități (și de mijloace de transport) astfel încât să nu mai fim tentați (sau nevoiți) să apelăm la animale.

 

Maimuțele, oricât de simpatice ar fi, nu trebuie să facă jonglerii

 

Maimuță dresată

Sursă foto: pixabay.com

 

Maimuțele sunt și ele victime și cred că ne amintim cu toții de celebrele fotografii cu o primată pe umărul turistului vesel de isprava sa. Ori de ipostazele în care acestea sunt îmbrăcate, machiate, învățate să facă tot felul de jonglerii, dansează, merg pe bicicletă sau orice altceva îi trece prin cap dresorului lor. Ba chiar am observat în Thailanda școli de dresaj pentru maimuțe, care se pot vizita de către turiști; un mod ingenios de a obține câștiguri de două ori de pe urma lor, o dată observând procesul de „învățare” și a doua oară asistând la spectacole în care ele sunt „vedetele”.

Probabil că nici imaginile în care acestea mănâncă chipsuri sau beau sucuri carbogazoase nu sunt străine de noi și, chiar dacă maimuțele sunt obișnuite să își însușească obiectele oamenilor din jur, nu trebuie să încurajăm consumul de alimente nocive (nu doar pentru ele, cât și pentru noi), pentru amuzamentul nostru.

În sudul Thailandei, în insulele Phi Phi, există Insula Maimuțelor. Aici, ele stau în mediul lor natural, pe plajă sau pe stânci. Ce au făcut organizatorii de croaziere? Exact, au inclus în traseul lor opriri pe această plajă, pentru a hrăni maimuțele. Totul până în momentul în care guvernul a interzis hrănirea lor, așa că acum se ancorează în larg, doar pentru a le observa – fiind obișnuite să primească hrană și, dintr-o dată, trezindu-se fără, ele au devenit mai sălbatice decât erau înainte să se întâmple acest lucru. Practic, tot o formă de captură a fost și aceasta, căci ele știau că primesc alimente de la turiști și au încetat să își folosească natura primară pentru a o procura. Chiar dacă s-a interzis hrănirea lor și bărcile de viteză nu mai opresc aici, se fac excursii individuale, iar cei cazați pe una dintre insulele Phi Phi pot ajunge cu un long tail boat aici. Totul pentru o fotografie pe plajă, cu o maimuță lângă tine, rugându-te să ai norocul să nu îți intre în cadru alți zeci de turiști care își doresc aceeași fotografie „perfectă”.

 

Pe tot globul, animale de tot felul sunt exploatate pentru divertismentul turiștilor

 

Urs zoo

Sursă foto: pixabay.com

 

Elefanții, urșii, maimuțele sunt animale cu care este posibil să empatizăm mai mult; nu trebuie să uităm de niciun animal exploatat, cum ar fi urșii ținuți în spații mici, deghizați și puși să facă tot felul de acrobații, de șerpii folosiți tot ca „decor” pentru fotografii, cărora li se scot în prealabil dinții, prin procedee rudimentare, ori de fermele de țestoase pe care oamenii se grăbesc să le țină în mână, neștiind că, de fapt, le provoacă un mare stres și că se pot accidenta, căci încep să bată speriate din aripioare.

 

Grădinile zoologice nu sunt spații (mai) prietenoase cu animalele

 

Leu zoo

Sursă foto: pixabay.com

 

La zoo, animale din diferite colțuri ale lumii, obișnuite și proiectate să reziste unor condiții climatice diferite, stau acum la temperaturi nepotrivite pentru natura și organismul lor, în spații înguste și supraaglomerate. Toate în cuști, pentru a deveni obiectul unei fotografii și poate și motiv de divertisment, dacă aleg să se comporte cum o fac în mod normal (spre exemplu, maimuțele care se despăduchează reciproc).

Pe măsură ce am descoperit noi locuri, mi s-au adâncit aceste convingeri. Grădinile zoologice nu au fost niciodată printre favoritele mele, iar acum au ieșit complet din orice program pe care mi l-aș face, în orice colț a lumii. Oricât de bine reprodus ar fi habitatul unui animal, tot artificial este.

 

Orice animal sălbatic care a fost dresat a fost chinuit

 

În procesul de capturare, multe dintre animale sfârșesc prin a deceda. Unele suferă răni, altele își apără puii până la moarte, iar altele mor din cauza stresului. Chiar și acelea care supraviețuiesc au o durată de viață redusă față de cât ar avea în sălbăticie, din cauza condițiilor improprii în care trăiesc, a efortului la care sunt supuse zilnic, a rănilor pe care, de cele mai multe ori, le fac din cauza turiștilor pe care îi cară (mai exact, a scaunelor pe care stau turiștii), sau a corecțiilor aplicate de fiecare dată când își amintesc câte puțin din personalitatea lor și din natura lor sălbatică.

În captivitate, ele devin apatice, trăiesc în condiții nepotrivite și mor mult prea devreme din cauza stresului. Ele nu vor putea fi niciodată eliberate în sălbăticie (unele dintre ele poate că nici nu o cunosc), căci nu vor ști să se descurce singure. Faptul că ele par prietenoase înseamnă, de fiecare dată, că li s-au aplicat pedepse dure. Că ele suferă din cauza turismului.

 

Haideți să alegem responsabil!

 

Nu am călărit niciodată un elefant, o cămilă, un măgăruș. Nu am înotat alături de delfini, nu am făcut poze cu tigri. Nu am mai fost de câțiva ani la o grădină zoologică, iar la circ am fost ultima dată când aveam doar câțiva ani. Îndrăgesc suficient de mult animalele și consider că posed suficient discernământ încât să înțeleg că locul lor este în natură, nu într-o cușcă, într-o sală de spectacole sau pe post de mijloc de transport. Divertismentul meu îmbracă multe alte forme, care niciodată nu au implicat animale.

Totul depinde de alegerile noastre, de comportamentul pe care îl avem când călătorim. Un turist educat, informat și empatic este acela care nu atinge animalele sălbatice, care nu le hrănește și care cu atât mai puțin alege acele activități care le implică. El nu își dorește selfie-uri cu animale, ci se bucură de natură așa cum este ea. Are grijă de ceea ce rămâne în urma lui și se preocupă de conservarea speciilor și de bunăstarea mediului înconjurător (suficient de afectat de aceia mai puțin informați). Un turist educat este acela care își cunoaște responsabilitățile atunci când călătorește și care știe să își tempereze pornirile egoiste. Și știe că un animal captiv este util doar cât timp aduce profit (la care și el contribuie). Haideți să fim (și) noi acei turiști care se preocupă de păstrarea farmecului vieții sălbatice așa cum este ea!

Responsabilitatea față de animale, în călătorii și nu numai, nu trebuie să fie ceva doar declarativ. Cu cât vom continua să promovăm și să încurajăm astfel de practici, cu atât mai mult vor dura. Și nu mă refer acum la nivelul general, la faptul că fauna planetei se reduce anual, prin intervenția tot mai brutală a omului în ordinea naturii – deși acest aspect constituie el însuși unul suficient de puternic astfel încât să ne ridicăm semne de întrebare. Mă refer la el, la animăluțul care pare că îți zâmbește. Care stă să îl mângâi sau să îl călărești și care, pentru câteva minute pe care tu le petreci cu el, suferă o viață întreagă.

 


Citește și: 19 lucruri de știut dacă plănuiți o excursie în Thailanda