Atunci când ești copil și îți părăsești, chiar și pentru câteva zile, locuința, ai sentimentul că ajungi într-un ținut îndepărtat și că în orice moment vei deveni personajul principal al poveștilor pe care le asculți seara, înainte de culcare. Pentru mine, ținutul îndepărtat era Craiova, acolo unde mă așteptau, cu dor și drag, bunicii și locurile care păreau, întotdeauna, la fel. Știam sigur că de fiecare dată când mă voi întoarce îi voi găsi pe toți așa cum îi lăsasem, așa cum îi știam. Astăzi, la mai bine de două veacuri de amintiri despre „ținutul meu îndepărtat”, îmi dau seama că nu este chiar atât de îndepărtat precum mi-l imaginam în vremea copilăriei și că nu s-au schimbat multe lucruri de-a lungul anilor, chiar dacă timpul a trecut, inevitabil, peste fiecare dintre noi. Probabil pentru că privesc orașul, cu tot ceea ce înseamnă el, prin prisma amintirilor, unde va rămâne, pentru totdeauna, același.
Îmi este destul de greu să gestionez emoțiile și să devin un #VisătorÎnȚaraMea care a poposit în Craiova, cum îmi este dificil și să îmi adun cuvintele și să vă povestesc despre locurile dragi mie. Până atunci, vă las câteva fotografii ce redau o parte dintre plimbările mele recente pe străzile Cetății Băniei și vă invit să îi descoperiți spațiile verzi, muzeele, bisericile, statuile, terasele centrului vechi, stadionul recent modernizat, arta stradală, teatrul sau străzile care adăpostesc clădiri istorice. 🙂
Citește și: Oare cât de mult apreciem frumusețea României?