De obicei, sărbătorile sunt pentru lucrurile de care nu avem prea mult timp în restul anului. Sunt despre aducere-aminte. Sunt despre simplitate. Brusc, ne amintim cât de dragi ne sunt cei dragi, cât de mult ne place mirosul bucatelor pregătite în casă, cât de tare iubim să gătim împreună cu mama sau cu bunica, cu câtă poftă terminăm toate preparatele ce ies din mâinile lor. Ne amintim ce ne făcea plăcere când eram copii, ne dorim să retrăim acele momente. Ne promitem că nu vom aștepta următoarele sărbători pentru a face lucrurile simple care pot fi făcute în oricare altă perioadă a anului. Ne garantăm că ne vom vizita mai des, că ne vom zâmbi mai mult, că ne vom îmbrățișa, aprecia, înțelege cu mai multă patimă. Că vom avea răbdare. Că vom avea timp. Ne setăm termene și privim sărbătorile ca pe noi începuturi. Așteptăm de la timp să se muleze după prioritățile noastre și ajungem prinși într-un cerc care se mărește cu fiecare nouă promisiune – de cele mai multe ori neîndeplinită.
Sărbătorile nu sunt pentru începuturi. Nici pentru obiective dintre cele mai nobile sau mai mărețe. Sunt pentru conștientizări. Pentru că, din când în când, dacă noi nu suntem capabili să observăm care sunt lucrurile care contează cu adevărat, ele ne sunt puse pe de-a-ntregul în fața ochilor. Poate că nu trebuie să facem sau să pretindem ceva. Poate că trebuie să fim. Să fim recunoscători, să fim bucuroși, să fim împliniți. Să fim oamenii care ne dorim să fim, cu oamenii pe care iubim să îi avem alături. Și să fim prezenți, să ne oprim din goana în care suntem prinși în fiecare zi. Fără alte termene, alte promisiuni, alte iluzii pe care preferăm să le credem. Oare cât mai poate aștepta ceea ce noi credem că poate aștepta?
Citește și: Te rog, lasă-mă să trăiesc cum îmi place!
