Petra, orașul prins între trecut și prezent

Minunile lumii în care trăim se află lângă noi, putem fi parte din ele, putem transforma fiecare moment într-unul cu adevărat plin de însemnătate. Însă, spre deosebire de minunile personale ale fiecăruia dintre noi, se află acelea care sunt general valabile, acele locuri care îți trezesc admirația, despre care nu contenești să te întrebi cum au putut lua naștere, raportându-ne la niște epoci în aparență de mult apuse. Dar poate că acele generații erau mai dezvoltate decât noi, chiar dacă nu dispuneau de tehnologiile secolului 21. Petra, desemnată, pe bună dreptate, una dintre cele 7 minuni ale lumii noi, dezvăluie o lume aparent apusă, dar al cărei spirit este viu în interiorul stâncilor în care au fost săpate clădirile și în sufletele beduinilor care, până nu demult, locuiau în acest oraș pierdut.

 

Istoria Petrei

 

Într-o zonă deșertică precum Iordania, cu stânci, canioane și defileuri formate prin puterea naturii, în Antichitate, un trib de beduini din nordul Arabiei, denumiți nabateeni, au întemeiat cel care avea să devină un foarte înfloritor oraș al vremurilor. Acestea sunt informațiile din istoria relativ recentă a Petrei, desfășurată nu cu mult înaintea erei noastre, deși s-au descoperit dovezi că zona ar fi fost locuită chiar cu mii de ani în urma nabateenilor.

Sculptând în piatra roșiatică, beduinii au transformat orașul în capitală și, rapid, acesta a înflorit, ajutat fiind de poziționarea geografică – se afla pe drumul caravanelor care aduceau condimente și mătăsuri din Orient. Însă, factorul decisiv care a condus la dezvoltarea lui a fost tehnica de extracție a apei, o adevărată comoară în mijlocul deșertului.

Având în vedere comorile pe care le ascundea orașul, este lesne de înțeles faptul că s-a încercat cucerirea lui de către mai multe popoare (israelieni, asirieni, perși), iar aceia care au reușit sunt romanii conduși de Pompei. După o perioadă în care și-a menținut independența, în anul 106, sub conducerea lui Traian, Imperiul Roman anexează Petra, devenind capitala provinciei Arabia Petrea.

Nici sub ocupație străină nu a fost mai puțin înfloritor, din contră, a continuat trendul ascendent stabilit deja cu mult timp în urmă, însă, din păcate, din cauza unui cutremur din anul 363, acesta intră în declin, culminând cu abandonul. De fapt, cutremurul a produs mai multe pagube decât ne-am imagina, pentru că sistemul de colectare și pompare a apei – o invenție inginerească absolut formidabilă a vremurilor, care se observă și astăzi pe alocuri – a fost distrus și în incapacitate de a se reface.

Așa a început intrarea în umbră a capitalei unui regat care se extindea până în Siria, centrul comerțului dintre Orientul Mijlociu și Imperiul Roman. Abia în secolul 6 arabii îl recuceresc de la romani, iar de către europeni a fost descoperit nu mai devreme de anul 1812, odată cu expediția exploratorului Johann Ludwig Burkhardt, care s-a îmbrăcat precum un arab și căruia, pentru că era și un bun cunoscător al limbii, i s-a permis accesul în interiorul orașului – de aici și denumirea de „Orașul Pierdut”.

În jurul Petrei s-au țesut multe legende, unele dintre ele desprinse din episoade biblice, iar altele create de imaginația oamenilor. Astfel că, mult timp, zona a fost asociată cu imagina biblică a lui Moise, considerându-se că aici se află locul în care profetul a făcut ca apa să țâșnească din stâncă; însăși valea adiacentă a preluat denumirea lui, „Valea lui Moise” (Wadi Musa).

O altă legendă e aceea a unui faraon care și-a fi ascuns o mare comoară în cea care astăzi este imaginea emblematică a Petrei, Trezoreria (sau Tezaurul), motiv pentru care, pe durata Evului Mediu și nu numai, se organizau adevărate vânători de comori aici. Monumentul păstrează urme ale gloanțelor trase de beduini, în speranța că vor declanșa o adevărată ploaie de monede de aur.

 

Un traseu diferit

 

Părăsesc deșertul Wadi Rum încărcată de experiența unei nopți dormite în mijlocul pustietății, a unei vizite acasă la un beduin și a unor momente care, pe alocuri, par de undeva din afara planetei noastre – apusul în deșert este, fără dubii, cea mai vie imagine pe care o am despre acest loc. Urmez traseul până la Petra, al cărui peisaj nu diferă prea tare de cel pe care tocmai l-am lăsat în urmă, predominant deșertic și stâncos. Aștept cu nerăbdare să descopăr, pe parcursul întregii zile, locul pe care cei mai mulți dintre noi îl asociază, înainte de orice, cu Iordania. Doar că, odată ajunsă la intrare, planurile mele aveau să se schimbe, oferindu-mi posibilitatea de a avea parte de o experiență cu mult mai intensă decât îmi imaginasem eu vreodată.

M-am lăsat convinsă de către un beduin – după ce am negociat în prealabil, pentru că în Iordania aproape totul se negociază – și condusă cu o mașină de teren pe un traseu aflat oarecum prin spatele celui turistic, urmând ca, după ce aveam să parcurg o porțiune pe jos, să ajung în capătul traseului clasic și să îl parcurg pe acesta înapoi, până la intrare sau ieșire, după caz, căci se află în același punct – drumul prin vechiul oraș este unul singur, astfel că, după ce îl parcurgem până la ultima construcție, urmează să ne întoarcem pe unde am venit. Încântată de ideea de a economisi timp – în decembrie, ziua este mult mai scurtă –, dar și de a descoperi și alte locuri, m-am aventurat pe un drum montan, unde nu am mai întâlnit niciun alt turist, care s-a dovedit a fi mai lung decât îmi imaginasem – cele 45 de minute promise s-au dovedit a fi aproximativ 2 ore –, în deplină liniște, având impresia că îți poți auzi gândurile și chiar și ecoul vocii tale se întorcea la tine după câteva momente bune.

Dacă refac în minte traseul, îmi dau seama că poate că am avut o doză de inconștiență, pentru că, pe alocuri, s-a dovedit a fi mai accidentat decât m-aș fi așteptat – de fapt, nu aveam deloc așteptări, pentru că nu am știut că există această variantă, cu atât mai puțin mi-am imaginat că aveam să o aleg. Am străbătut văi, am urcat creste, am admirat un peisaj pe cât de sălbatic, pe atât de fascinant, am obosit, m-am încălzit sub un soare puternic de decembrie, am întâlnit o beduină care, în mijlocul pustietății, comercializa tot felul de produse, de la care am achiziționat eșarfe la suprapreț – au făcut parte din aventură – și care ne-a oferit ceai pe care l-am savurat lângă o prăpastie adâncă de zeci de metri. M-am bucurat intens de locurile în care mă aflam și de peisajele care mi se revelau.

Din când în când, observam urme ale trecerii altor turiști prin zonă, prin prisma pietrelor pe care le aranjau în urma lor. Cred că pe tot traseul am întâlnit unul sau două indicatoare, dar, pe de-o parte instinctiv, pe de altă parte pentru că observai cum merge drumul, am știut pe unde să înaintăm și am ajuns la Mănăstire, cea mai mare construcție de la Petra.

Să nu credeți că, intrând la Petra prin spate, am fost scutiți de plata biletului – inclus în Jordan Pass pe care îl aveam deja –, pentru că în locul în care ne-a lăsat beduinul – după ce deja intrase cu mașina pe cel mai accidentat traseu pe care am mers vreodată –se afla un mic ghișeu, iar, mai departe, ceva mai sus în munte, am întâlnit o barieră umană de beduini care probabil că acolo aveau corturile și care ne-au verificat biletele de intrare.

Însă, având în vedere că am experimentat atât traseul clasic, cât și pe cel mai puțin convențional, pot spune că alegerea mea a fost o dublă experiență. Cu puțină atenție, se poate parcurge fără nicio problemă și fără necesitatea unei unei condiții fizice – nici drumul clasic nu este tocmai ușor de parcurs, însă acolo ești înconjurat de turiști și de beduini și știi sigur că te afli unde trebuie.

 

Atracțiile Petrei

 

Orașul aflat în sud-vestul Iordaniei, la poalele muntelui Hor, într-o vale al cărui capăt anunță granița dintre Regatul Hașemit și Israel, este unul dintre cele mai cunoscute, extinse și importante situri arheologice din lume. Deși se întinde pe o suprafață destul de mare și însuși drumul de acces are în jurul a 4 kilometri – parcurși prin stâncă, uneori pe trepte sculptate –, ascunzând clădirile care dovedesc existența unei civilizații evoluate, ceea ce putem observa astăzi în Parcul Arheologic Petra nu reprezintă nici 20% din ceea ce Petra a fost odată. Restul construcțiilor sunt acoperite cu depunerile pe care natura le-a făcut de-a lungul timpului, iar tot ce putem face este un exercițiu de imaginație.

În stânca roșiatică a deșertului – însăși denumirea orașului semnifică „piatră” –, beduinii nabateeni au săpat un așezământ care se întindea pe nu mai puțin de 10 kilometri pătrați și care adăpostea aproximativ 40.000 de locuitori, care includea toate construcțiile necesare vieții – unele dintre ele adevărate enigme, cum este, spre exemplu, sistemul de pompare a apei.

După o plimbare printr-un defileu îngust („Al-Siq”), lung de aproximativ 1 kilometru și jumătate, săpat prin forța naturii printre stâncile înalte de câțiva metri buni – poate chiar zeci uneori – și îmbrăcând forme dintre cele mai senzuale sub puterea vântului care a modelat roca, ajungem în fața unui adevărat spectacol, înalt de nu mai puțin de 42 de metri. Este vorba despre cel mai cunoscut templu din Petra, Trezoreria (sau Tezaurul), cel în jurul căruia s-au născut legendele cum că ar adăposti comoara unui faraon. De fapt, este doar un mausoleu al îndrăgitului rege Aretas. Surprinzătoare nu sunt doar dimensiunea construcției și materialul din care a fost realizată (fațada este în exteriorul stâncii, restul se continuă în piatră), ci și influențele grecești din coloanele și colonadele care decorează intrarea.

De o parte și de cealaltă a drumului se observă mormintele, săpate, cum altfel, decât tot în stâncă, cu diferențe vizibile între ele, în funcție de clasa socială a celui care urma să își găsească odihna aici. Astfel, dacă templele erau destinate conducătorilor, locuitorii de rând aveau niște mici morminte sub forma unor grote la un nivel mai jos al muntelui.

Și romanii și-au lăsat influența în perioada în care au stăpânit Petra, construind un amfiteatru după modelul celor din imperiu. Practic, tot drumul de la Trezorerie până la Mănăstire, ultima construcție din oraș și cea mai mare, totodată, este plin cu rămășițele orașului antic. Astfel că, stâncile roz-roșiatice – o altă denumire este de „Orașul Trandafiriu” – dar nu numai, pentru că unele construcții sunt independente atât de pereții canionului, cât și de piatră, ascund conducte de transport a apei spre oraș, o fântână publică („Nymphaeum”), strada pe care se făcea comerț cândva, unde erau magazinele nabateenilor și unde acum și-au așezat tarabele beduinii zilelor noastre, Poarta lui Temenos, Marele Templu („Qasr al-Bint”) și, nu în ultimul rând, Mănăstirea („Ad-Deir”), utilizată ca biserică în perioada în care Petra s-a aflat sub conducere bizantină.

Simbolul Regatului Hașemit ascunde toate construcțiile necesare unei vieți mai mult decât decente, având în vedere că nu era doar capitala regatului nabateenilor, ci și un oraș care, o bună parte de timp, a cunoscut o expansiune continuă. Mi-ar fi plăcut să aflu de la un ghid în detaliu poveștile locurilor prin care pășeam, alături de alte mii de turiști la fel de entuziasmați și nerăbdători ca mine – chiar dacă unele clădiri prezintă panouri cu informații – și cu siguranță că la următoarea vizită voi apela la astfel de servicii – acum, așa cum am povestit, planurile mele s-au schimbat, iar ghizii se află la intrare, nu la ieșire. 🙂

Dacă intenționați să vă cazați în Wadi Musa, atunci planificați vizita într-o zi de luni, miercuri sau joi, atunci când se organizează Petra by night, un fel de procesiune în cadrul căreia se aprind aproximativ 2.000 de lumânări, refăcându-se, practic, condițiile în care caravanele circulau acum mii de ani.

 

Jordan Pass

 

Cea mai bună variantă de vizitare a Petrei este cu ajutorul Jordan Pass, care se achiziționează online și care include viza și între una și trei intrări în Orașul Pierdut. Cu ajutorul lui se pot economisi aproximativ 30 de euro. Am mai povestit aici cum l-am achiziționat în timp ce așteptam la rând pentru obținerea vizei, deoarece în aeroport nu există vreun ghișeu fizic de unde poate fi cumpărat.

L-am avut în permanență pe telefon, pentru a-l prezenta când a fost cazul – include mult mai multe intrări decât Petra și viza, în special în Amman, însă nu am vizitat deloc orașul în această primă vizită. De asemenea, și pentru intrarea în deșert se percepe o taxă, inclusă și ea în Jordan Pass.

 

Beduinii de la Petra și Wadi Musa

 

Ca în fiecare nouă destinație descoperită, pentru a încerca să simți 100% atmosfera locurilor, cel mai indicat este să te alături localnicilor, să le observi mediul de viață și să încerci să le preiei, chiar și pentru o perioadă scurtă, stilul de viață. Încercați să vă împrieteniți cu ei, veți afla multe lucruri surprinzătoare, mai cu seamă că diferă foarte mult cultura arabă de cea europeană, îndeosebi viața într-un trib. Deși zona dimprejurul Petrei, localitatea Wadi Musa, s-a dezvoltat foarte mult în ultimul timp, îndeosebi datorită turismului – locuitorii păstrează tradițiile și se declară mândri descendenți ai nabateenilor. De fapt, chiar au locuit în Orașul Pierdut până în anii ’80, când s-a decis mutarea lor în afara Petrei.

În prezent, principala activitate este turismul – și singura, cred eu –, pe care o practică încă de la cele mai fragede vârste. Din păcate, mulți dintre copii renunță la școală pentru a lucra toată ziua; ei se plimbă cu măgăruși care transportă turiști întreaga zi. Iar beduinii ceva mai mari de ocupă de cămile. Par foarte triste animalele și m-am întristat și eu observându-le, mai cu seamă că prefer să le observ în mediul lor natural și nu devenind atracții pentru turiști.

Beduinii care nu oferă tururi comercializează diverse produse și suvenire – îndeosebi eșarfe – sau prepară și vând ceai negru, toate acestea în jurul unui foc de tabără odată cu lăsarea serii și cu instaurarea frigului.

 

De ce Petra trebuie vizitată de fiecare dintre noi?

 

Pe lângă lucrurile pe care le știm cu toții, și anume că Petra este una dintre cele 7 minuni ale lumii noi, începând cu anul 2007, și că se află pe lista patrimoniului universal UNESCO, orașul trebuie descoperit pentru a afla istoria unei civilizații cucerite de romani în același timp cu Dacia, însă total diferită de tradițiile europene. O civilizație orientală plină de miresme și de culori, în care înfrumusețarea – a oamenilor, a clădirilor – era un principiu de bază în viețile tuturor.

Petra nu este fascinantă doar prin construcțiile sale – deși, de multe ori mi-am pus întrebarea cum de au reușit să realizeze, fără tehnologie, temple cu influențe grecești, singura materie primă  fiind piatra – este fascinantă prin prisma misterelor pe care le ascunde ca pe o comoară de preț. Este încărcată de trăiri și de emoții o vizită aici, create de elemente naturale, în parte, de elemente umane, mai apoi, iar, în prezent, de o nevoie din ce în ce mai intensă a oamenilor de a se întoarce către lucrurile simple.

 

---

Citește și: Sfaturi pentru a vă organiza o excursie în Iordania

---