Oamenii din Chișinău - o istorie adusă în prezent

„Mă puteți înregistra cu ceva?” am auzit de la domnul Ion, un meșteșugar care își expunea produsele la un mic târg din Chișinău. Îl rugasem să îmi permită să îl fotografiez, pentru a-l include in povestea de ansamblu a orașului. Din acel moment, am știut că planurile mele legate de scurta vizită în Republica Moldova aveau să fie schimbate. Așa că m-am bucurat că, pentru o bună perioadă, m-am aflat alături de cei care sunt, din punctul meu de vedere, dovada că unirea geografică este doar o formalitate atunci când există, în suflet, unirea crezului și a simțirii.

Dar să vă povestesc cum a început totul și de ce am ales să dedic un întreg articol poveștilor descoperite în Chișinău. Pentru mine, aceasta a fost una dintre excursiile care m-au încărcat cel mai tare emoțional, prin toate evenimentele a căror martoră am fost. Am vizitat Chișinăul într-o zi de mare sărbătoare, atunci când se aniversau 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România, pe 27 martie. Ziua în sine mi s-a părut sub semnul amintirii unui eveniment fericit, care nu avea să dureze prea mult timp, din păcate, dar care, în sufletele celor trecuți de prima tinerețe (și nu numai) a devenit ceea ce avea să le călăuzească întreaga viață. Mai exact, dorința de a vedea din nou, până la finalul vieții, această unire înfăptuită. Mai apoi, am descoperit niște povești de viață care pot emoționa pe oricine, însă am înțeles că ele mi-au fost povestite nu pentru a-mi trezi compasiunea, ci pentru a susține ceea ce a devenit o adevărată credință, acea unire despre care vă vorbeam și despre care se discută din ce în ce mai des în ultima perioadă. Iar, la final, pentru a încheia vizita mea din Chișinău, am răspuns afirmativ echipei emisiunii Matinalii difuzată pe TVR Moldova, în care am povestit despre pasiunile mele, despre felul în care acestea au prins formă (și glas) pe blogul Visător prin lume și, nu în ultimul rând, mi-am împărtășit primele impresii din capitala Moldovei.

Aflându-mă pentru prima dată în Chișinău, mi-am dorit, ca în oricare altă destinație, să descopăr elementele specifice orașului și poporului întreg. Despre popor credeam că nu vor mai fi multe lucruri care să mă surprindă și, încă o dată, mi-am dat seama cât de mult mă pot înșela atunci când îmi formez anumite impresii dinainte să descopăr realitatea. În timp ce mă plimbam pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, am descoperit un loc pe care nu îl aveam pe listă, despre care nu citisem absolut nimic înaintea vizitei mele și care se află la foarte mică distanță de Piața Marii Adunări Naționale.

Este vorba despre piața de artizanat de lângă Teatrul Național Mihai Eminescu, o piață mică unde localnicii se reunesc, în fiecare zi și indiferent de condițiile meteo, pentru a vinde produse realizate chiar de ei, împreună cu familiile lor. Aici vom găsi tablouri, suvenire, genți, păpuși matrioska, instrumente muzicale, monede, sculpturi în lemn și multe alte produse realizate cu imaginație și cu dibăcie. Dar, mai mult decât atât, vom întâlni oameni simpli, modești, demni, cu o mare dragoste față de țară. De țara mare, pentru că, din tot ceea ce mi-au povestit, ideea principală era una clară: unirea Moldovei cu România.

Chișinău, Republica Moldova

Acești oameni mi-au oferit niște lecții de viață și mi-au arătat că au niște valori pe care le credeam de mult uitate. O dragoste de țară pe care mă emoționez când o descopăr și pe care nu pot decât să o admir. Și eu iubesc România, și eu o (re)descopăr de fiecare dată cu aceeași mare plăcere și cu o infinită bucurie, însă niciodată nu cred că pot ajunge la acest nivel. Sau poate că doar asta consider acum. Este vorba despre dragostea aceea care trece mai departe de orice graniță și de orice fel de barieră. Pe lângă dorința cea mare de unire, în sufletele lor nutrește și o alta, aceea de a participa, dacă sorții le sunt favorabili, la festivitățile desfășurate la Alba Iulia pe data de 1 decembrie. Și nu oricând, ci anul acesta, când se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, de la formarea României „dodoloațe”. Și să participe ca bravi cetățeni ce sunt, fluturând steagul României, susținându-și cauza și intonând din suflet imnul țării.

Am întâlnit și un al doilea domn Ion, cu la fel de multe istorii dornice de a fi ascultate, care se mândrea cu instrumentele muzicale sculptate în lemn chiar de el. Poveștile ascultate sunt cutremurătoare și adevărate lecții de istorie. Cred că nici nu le pot numi povești, căci termenul mi se pare unul prea blând pentru cele ascultate de mine și trăite de ei în timpul vieții. Despărțiri de familie, deportări în Siberia, copilărie furată, în care trăiau tot timpul înconjurați de teamă și căutând mereu locuri în care se pot ascunde, iar acum bătrânețe în singurătate, căci copiii au părăsit demult țara cuprinși fiind de mirajul unei vieți mai bune pe alte meleaguri.

Și cu toate acestea, deși aveau figurile unor oameni care au trecut prin multe, își păstrau un chip senin și nu uitaseră să spere. Nu și-au uitat istoria, pentru că au fost martorii ei. Nu sunt străini de evenimentele din prezent, căci către ele nutrește îndeplinirea visului lor. Și nu și-au uitat strămoșii, pe „bunelul” care făcea parte din Garda de Onoare a regelui Ferdinand, ori pe mama care i-a crescut singură și care avea, ca principală grijă, procurarea merindelor necesare unei vieți decente. Atât cât putea fi ea.

Nu știu cum vor evolua lucrurile și dacă, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, dorința lor (și a multora dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului) va deveni realitate. Dar am înțeles un lucru în timpul petrecut aici. Că, atâta timp cât oamenii simt că aparțin aceleiași țări-mamă, nimic nu îi poate despărți.

Și acum, vă întreb pe voi, cum aș fi putut petrece altfel timpul în acea zi atât de importantă, dacă nu în mijlocul celor care simt durerea de a fi departe? Cum să nu le transmit mai departe gândurile, dorințele și speranțele? Și cum să nu îmi scot pălăria în fața lor, în fața acestor „munți” de onoare, decență și demnitate? Ei sunt exemplele noastre, și nu prin ceea ce au trăit, ci prin felul în care se prezintă astăzi, cu fruntea ridicată și cu inima plină. Plină de România.