Muzeul Satului Maramureșean – o istorie spusă fără cuvinte

Satul românesc, într-o definiție simplă pe care i-o putem acorda, este spațiul cel mai pur de manifestare a tradițiilor și a obiceiurilor care ne oferă o mare parte din identitatea noastră națională. Specificul acestor așezări diferă în funcție de regiunea de care aparțin, dar și de coordonatele geografice, astfel că, pe măsură ce urcăm spre munte, nu doar peisajul se schimbă, ci și caracteristicile așezărilor, ale activităților și ale vieții, în esență. Maramureșul este o lume independentă și, totodată, un nucleu atât de puternic a ceea ce înseamnă viața autentică românească, încât a devenit un ambasador de seamă al specificului nostru național. Muzeul Satului Maramureșean este locul care a reunit principalele valori ale acestei zone, ascunse sub arhitectura tradițională, din lemn – este vorba despre ceea ce gospodăriile însele spun despre cei care le locuiesc.

Am ales să încep seria articolelor despre Maramureș cu acest loc, prin simplul motiv că, pentru a înțelege mai bine aspectele pe care astăzi le considerăm aproape ireale – în totală contradicție cu ritmul alert în care se joacă acum „hora” timpului –, trebuie să descoperim cum au luat naștere, cum s-au conservat, precum și contextul în care a fost posibilă afirmarea unei identități atât de puternice a locului. Muzeul Satului Maramureșean nu înseamnă doar locuințe tradiționale, înseamnă o îmbinare de culturi și de credințe, înseamnă mărturii ale bucuriilor și ale tristeților, înseamnă ritualuri respectate întocmai, înseamnă credințe străvechi, înseamnă o conservare a timpului.

 

Țara Maramureșului și județul Maramureș

 

Istoria acestor locuri s-a scris pe parcursul a mii de ani, cu mult înainte de prima atestare documentară a Maramureșului, care datează din anul 1199 – există dovezi că ar fi fost locuite încă din perioada neolitică. Țara Maramureșului, mai exact, pentru că așa erau denumite unitățile administrative în acele vremuri.

După cucerirea Daciei de către romani, ținuturile maramureșene au rămas independente, fiind în afara teritoriului ocupat de către Imperiul Roman – deși influențele acestei culturi au fost unele puternice și s-au extins și către dacii din această zonă. Aș putea spune, deci, că aici se află urmașii dacilor într-o stare ceva mai pură, sau, cel puțin, acest lucru s-a întâmplat până în Evul Mediu, căci, fiind ceva mai ferit de arcul carpatic greu de străbătut, teritoriul a fost mai puțin atacat de popoarele migratoare sau de marile puteri ale Europei. Acesta este și unul dintre principalele motive pentru care a fost atât de bine conservat specificul locului.

Maramureșenii au fost dintotdeauna oameni liberi. Și acum se mândresc atât de tare că au avut curajul, de-a lungul anilor, să își pună amprenta în absolut toate activitățile zilnice, încât acest ținut a devenit unul dintre cele mai spectaculoase ale României – fără a face vreo comparație și fără a realiza vreun top, însă, pe lângă peisajele de o frumusețe incontestabilă pe care le întâlnim pe tot teritoriul țării, aici descoperim și un puternic specific local, care se observă în port, în vorbă, în tradiții, în arhitectură, în felul de a fi.

Chiar dacă au fost cuceriți, alături de Transilvania, de către Imperiul Ungar și, mai apoi, de către cel Habsburgic, se poate spune despre maramureșeni că au avut un statut privilegiat, fiindu-le permis să își aleagă conducători locali și, mai apoi, când au fost conferite titluri nobiliare, foarte mulți dintre ei au primit statutul de „baroni liberi”, fapt ce le permitea să răspundă direct în fața regelui, și nu a autorităților locale.

Anii 1900 și schimbările petrecute în timpul celor două Războaie Mondiale, dar și în perioada interbelică, au pus amprenta și asupra viitorului Țării Maramureșului, care, odată cu Marea Unire de la 1918 a devenit parte a Țării-Mamă. Acest lucru nu avea să dureze, însă, prea mult timp, pentru că, odată cu semnarea Tratatului de Pace de la Versailles din anul 1919, zona de nord a Maramureșului a revenit Cehoslovaciei, ocupată, mai apoi, de Ungaria și de Uniunea Sovietică și, din 1991, intrând în componența Ucrainei. României i-a revenit, practic, aproximativ o treime din întreg teritoriul Maramureșului.

În anul 1968 a „primit” forma pe care o are acum, respectiv vechii regiuni a Maramureșului i-au mai fost atribuite niște teritorii – apropiate geografic și din punctul de vedere al tradițiilor și al culturii –, respectiv Țara Lăpușului, Țara Chioarului și partea de est din Țara Codrului. Sighetul Marmației, vechea capitală a Maramureșului istoric, i-a cedat acest rol orașului Baia-Mare, cel care, nu demult, făcea parte din județul Satu-Mare – devenind, astfel, reședința județului.

 

O incursiune în lumea satului maramureșean, din secolul 16 și până aproape de prezent

 

Viața satului maramureșean, cu ale ei datini străvechi rămase vii de-a lungul anilor, cu tradiții care se reflectă în port, în gastronomie, în cântece și dansuri, în ritualuri, în meșteșuguri, este una dintre atracțiile zonei – fapt ce mă bucură, pentru că, prin simplitate, oamenii locului au reușit să atragă; ei nu fac eforturi pentru a deveni „turistici” sau „comerciali”, ci, pur și simplu, fac ceea ce știu cel mai bine, și anume își văd liniștiți de viața de zi cu zi, de muncile care le asigură traiul – și, atunci când un singur loc reunește sute de ani de viață care s-a scurs în ritmul cunoscut de ea, nu poți decât să îi dedici o parte din timpul tău și să îl lași să îți spună poveștile sale.

Pe cât de pitoresc și de liniștit pare Muzeul Satului Maramureșean din Sighetu Marmației, pe atât de multă „agitație” se ascunde în spatele porților înalte care ocrotesc gospodăriile. Deși el a fost inaugurat în 1981, a reușit să adune clădiri reprezentative pentru viața satului care datează chiar și din secolul 16.

 

*Alocați mai mult timp acestui loc, pentru că fiecare casă are propria poveste, spusă atât de modul în care a fost construită, de perioada căreia îi aparține, de repartiția camerelor și de semnificația lor, de modul în care au fost decorate, de construcțiile adiacente din gospodărie, de uneltele folosite, cât și de cei care au locuit-o și care i-au dat numele – fiecare locuință din muzeu a preluat numele familiei căreia i-a aparținut și multe dintre ele și numele zonei din care provin. La intrarea în muze puteți descărca un ghid audio care vă va oferi informații despre fiecare așezare pe care urmează să o descoperiți.

Într-un decor similar celui întâlnit pe întreg teritoriul județului, predominant muntos și deluros, găsim reunite aproximativ 30 de clădiri care dau senzația că ne plimbăm pe ulițele unui sat tradițional, unul ceva mai grupat, ușor diferit de așezările rurale „răsfirate” din Maramureș – în această zonă densitatea populației nu a fost niciodată prea mare.

 

Am ajuns la muzeu dimineața devreme și am beneficiat, astfel, pentru o bună perioadă, de avantajul de a fi singurul turist, fapt care m-a transpus de îndată într-un trecut nu foarte îndepărtat, într-o lume nu foarte necunoscută, într-o atmosferă de liniște deplină, în care singurele sunete care se auzeau erau cele ale vântului care scutura frunzele unei toamne călduroase (încă) și ale păsărilor care își făceau cuiburi în acoperișurile caselor.

De îndată am observat o similitudine a clădirilor, datorată unei puternice culturi a lemnului – este de înțeles acest lucru, regiunea beneficiind de păduri dese –, astfel că acest material de construcție era prezent în realizarea tuturor obiectelor din gospodărie, de la poarta înaltă, la diversele anexe din curte, până la casa în sine. Dar nu vă gândiți că se rezumă doar la a fi un material de construcție, ci capătă diferite roluri, mai ales prin însemnele sculptate pe care le poartă.

 

Dacă urmărim o evoluție în timp, putem observa că în primele secole (16-17) prispa casei lipsește, aceasta devenind populară în secolul 18. De asemenea, poarta este un element foarte important – și original, totodată, zonei –, cu rol social, care oferă informații despre statutul proprietarilor. Doar oamenii liberi aveau porți înalte, care să ferească de ochii trecătorilor ceea ce se ascunde în gospodărie – este vorba despre acei baroni liberi despre care am povestit în capitolul anterior, care erau în număr foarte mare, conferind Maramureșului o poziție fruntașă în cadrul Imperiului Austro-Ungar din acest punct de vedere. Porțile poartă diverse însemne încrustate în lemn, cu semnificații mai profunde decât cele decorative, unul dintre cele mai frecvente fiind cel al soarelui, un simbol al vieții, al atotcunoașterii și al omniprezenței, alături de cel al funiei răsucite, care semnifică infinitul, legătura dintre cer și pământ. Poarta este granița dintre spațiul neutru, al străzii, al lumii întregi, și unul sacru, intim, al propriei gospodării.

 

Curtea este locul în care s-au construit, după necesități, în funcție de activitățile desfășurate, cotețe și grajduri pentru animale, adăposturi pentru căruțe, lemne, unelte agricole, grâu, paie, fân, coceni de porumb, fântâni, râșnițe sau strunguri de lemn și, desigur, toaleta aflată într-un loc izolat din spatele grădinii. Interiorul caselor este asemănător, de obicei cu trei încăperi adaptate nevoilor casnice – tinda, cămara și „casa”, camera de locuit, practic. Aceasta din urmă este poziționată în partea dreaptă și reprezintă locul în care se desfășoară cele mai importante activități ale vieții, pe când camera din stânga este destinată activităților spirituale.

 

Ca în orice sat tradițional, un rol foarte important este ocupat de biserică – construită din lemn și cu turn înalt, specific zonei –, amplasată la o înălțime ceva mai mare decât restul caselor, pentru că aici era locul în care localnicii se reuneau pentru toate momentele importante ale vieții, dar și un punct strategic de unde se puteau supraveghea năvălirile dușmanilor sau calamitățile naturale. Biserica din Muzeul Satului Maramureșean este vizibilă din orice punct al muzeului, fiind cea mai veche construcție de aici, adusă din Oncești.

 

Am acordat o atenție ceva mai mare unei case ceva mai apropiate de vremurile noastre, care spune o istorie în totală contradicție cu nuanțele vii în care este decorată. Este vorba despre casa evreiască – în perioada interbelică, 20% din populația maramureșeană era compusă din evrei, ceea ce însemna că erau pe locul doi, după români –, o clădire mai mare, cu încăperi cu diferite funcționalități, de la spațiu comercial la loc de rugăciune.

Povestea casei este una tristă, așa cum este cea a evreilor, în general, pentru că toți locuitorii ei au fost uciși în lagărul de la Auschwitz. Interiorul adăpostește un panou care sugerează o realitate dură pe care o cunoaștem cu toții, dar pe care unii chiar au trăit-o, și anume ororile la care au fost supuși într-o perioadă în care erau considerați un popor nedemn și, drept urmare, care trebuia să dispară. În memoria tuturor celor care au fost închiși în lagărele de exterminare – majoritatea pierzându-și viața –, a fost ridicat un monument al săpunului. Nimic mai mult.

 

Muzeul Satului Maramureșean este unul dintre acele locuri care reunesc toate elementele specifice acestei zone. La o primă vedere, am putea spune că aici se află doar căsuțe, aduse de pe întreg teritoriul județului, dar, dacă începem să descoperim povestea fiecăreia dintre ele, ne dăm seama că acolo sunt reunite momente. Momente ale fiecărei familii care a locuit în casa respectivă. Este reunită istoria locurilor de pe parcursul a patru secole, este, la fel ca întreg județul, liniște și simplitate, este armonie și bucurie.

 

---

Citește și: Oare cât de mult apreciem frumusețea României?

---