Jurnal de Voluntar: Yassou, Salonic!

Primele zile petrecute în Salonic au adus cu ele și primele mele încercări de a pătrunde mersul lucrurilor pe plaiurile elene. Mi-am luat rămas-bun de la România pentru o bună perioadă, în urma căreia îmi doresc să povestesc despre Salonic cu aceeași dragoste cu care îmbrac orice istorisire despre orașele mele preferate din România.

Schițele de la începutul aventurii mele de-o vară înfățișează un loc care, deși întovărășit la cataramă cu Marea Egee, pare că plutește, de fapt, într-o mare de relaxare. Nu am greși prea mult imaginându-ne că localnicii, toropiți de căldură, și-ar înhăța costumele de baie și ar plonja într-o mare de…cafea cu gheață. Explicația pentru această apreciere e dată de terasele pline de băștinași care, profitând de pauza de prânz obligatorie a fiecărei zile, savurează volubilitatea partenerilor de dialog alături de nelipsitul frappé.

Concentrându-mă asupra unei singure trăsături observate în rândul majorității celor de aici, pare că printre disciplinele obligatorii în școli se numără și ospitalitatea. O simplă vizită într-un restaurant tradițional e musai să se termine cu o strângere de mână binevoitoare din partea celor ce s-au ocupat să îndestuleze masa cu delicii autohtone, la fel cum o simplă întrebare pe care o adresezi dezorientat unui localnic pentru a afla unde se poziționează pe hartă boldul ce-ți poartă numele duce la un dialog prietenos ce se extinde până la sosirea autobuzului în stație.

Deși este încă prea devreme pentru a putea hotărî nuanța care să contureze tatuajul perspectivei mele asupra Salonicului, pot spune că mă surprinde necontenit prin calmul împrăștiat de briza încă prea fragilă pentru a lupta cu iubirea pe care soarele o arată față de acest loc. Aștern aceste cuvinte din spatele unui pahar generos de cafea rece, așadar încep să mă desprind de nevoia obișnuită de a face din ziua mea o succesiune de mișcări planificate, și le mulțumesc tuturor locurilor noi care mi se dezvăluie printr-un suav efcharisto.