Cu ultimele puteri înainte de un final inevitabil al Imperiului Otoman, sultanul Abdulmecid a construit, pe malul european al Bosforului, cel mai mare palat pe care conducătorii otomani îl văzuseră până atunci, Palatul Dolmabahce. Și, pentru că luxul era definitoriu în acele vremuri pentru o funcție atât de importantă precum cea de sultan, nu s-a făcut rabat de la nimic. Tone de aur, de marmură, de cristale și de alte materiale prețioase au fost folosite pentru ridicarea reședinței imperiale. Camerele, deși nu se dezic de stilul oriental (dovada cea mai puternică este aripa destinată haremului), au fost decorate mai degrabă adoptând influențele vestice (ceea ce a și dorit sultanul, să se apropie de Europa) de la mijlocul anilor 1800, iar mai-marii celor mai puternice state occidentale s-au grăbit să trimită cadouri dintre cele mai costisitoare, în frunte cu celebrul candelabru din cristal de Boemia oferit de Regina Victoria a Marii Britanii, ce cântărește nu mai puțin de 4,5 tone (cel mai mare din lume).

Astfel, în contextul unui imperiu în declin și al unui popor sărăcit, reședința familiei imperiale a fost mutată de la Palatul Topkapi, care a servit acestor scopuri timp de aproape patru veacuri (imediat după cucerirea Constantinopolului a început construirea lui), rămas prea mic acum pentru nevoile sultanului și ale familiei sale extinse (și prea ancorat într-un Ev Mediu târziu), la Palatul Dolmabahce. Așa cum putem deduce, ridicarea lui nu a fost văzută deloc cu ochi buni de către popor, care a început să nutrească sentimente mai pașnice pentru această construcție odată cu transformarea ei în palat prezidențial de către Mustafa Kemal Ataturk, creatorul Turciei moderne. Costul total la care a ajuns construcția nu a fost deloc pe placul poporului, acesta ridicându-se la 5 milioane de monede de aur otomane, ceea ce reprezintă, în prezent, mai mult de 2 miliarde de euro.

Cu părere de rău, vă spun că va trebui, pe baza descrierilor mele, să vă imaginați cum arată interiorul palatului, căci fotografiatul nu este permis decât în exterior – la intrare suntem frumos îndemnați să fotografiem totul cu ochii minții. Iar eu va trebui să fac un exercițiu de memorie și să mă duc înapoi în timp, în urmă cu mai bine de jumătate de an, pentru a retrăi și a resimți toate stările pe care acest loc mi le-a creat (nu au fost puține și au variat de la uimire la nedumerire, încercând să înțeleg, spre exemplu, la ce îi foloseau sultanei-mamă 20 de apartamente).

Cu cea mai frumoasă vedere din oraș, Bosforul (locul în care, chiar și înainte ca aici să se înalțe o reședință imperială, sultanii veneau pentru relaxare și pentru a admira priveliștea), și cu un stil arhitectural ce îmbină neoclasicul cu barocul și cu orientalul, Palatul Dolmabahce este puntea de legătură dintre lumi și dintre vremuri. Chiar și cu prezentul, pentru că Turcia de astăzi (sau de acum câțiva ani, mai bine zis, pentru că acum, din păcate, măsurile adoptate nu fac decât să asigure o tristă și inevitabilă regresie) este, în (foarte) mare parte, „opera” lui Ataturk, primul președinte al Republicii și cel care a condus poporul pe drumul europenizării (și al evoluției). El însuși a cârmuit țara din palat și și-a găsit și sfârșitul tot aici, într-o încăpere din harem, unde chiar și ceasul a rămas oprit la ora decesului său.

Însă, înainte de a intra în palat, vă invit să admirăm curtea decorată cu flori, fântâni și animale, unde, pe vremuri, se aflau clădirile-anexă (unele dintre ele s-au păstrat până în prezent și au căpătat diverse roluri, inclusiv de muzee). De cum vom ajunge în cartierul Beșiktaș, lângă stadionul celebrei echipe de fotbal, vom remarca minaretele moscheii Dolmabahce și Turnul cu Ceas, aflate în vecinătatea porții de acces în curtea palatului. Și, pentru că orice tur are și mai mare savoare atunci când îl începem cu o pauză :), vă recomand o cafea turcească și un desert tradițional delicios (poate baclava, poate altceva), la terasa de lângă Turnul cu Ceas, aflată chiar pe mal, de unde putem admira Bosforul, ambarcațiunile care îl traversează și nelipsiții pescăruși. 🙂

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Moscheea Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Turnul cu Ceas de lângă Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Delicii turcești pe malul Bosforului

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Delicii turcești pe malul Bosforului

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Priveliștea de la Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Priveliștea de la Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

 

Mai apoi, va trebui să optăm pentru un tip de bilet: doar zona publică a palatului, doar haremul, ambele, sau toate clădirile din curte (adică inclusiv muzeele). Eu am vizitat în întregime reședința imperială și, la final, m-am oprit și la Muzeul Ceasurilor, care adună exponate de toate dimensiunile, însă la fel de bogate în ornamente.

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Muzeul Ceasurilor de la Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Muzeul Ceasurilor de la Palatul Dolmabahce, Istanbul

 

Odată intrați în această lume a opulenței otomane pe care o sugerează cea mai mare și cea mai luxoasă reședință din Turcia, vom remarca faptul că mobila și decorațiunile nu sunt diferite de cele întâlnite în palatele europene (îndeosebi în cele franceze și în cele austriece), în schimb, băile și toaletele sunt pur turcești; chiar și existența unui harem păzit în permanență este dovada unor obiceiuri ce au durat sute de ani (aici, la fel ca la Topkapi, aveau acces doar sultanul, nevestele și concubinele sale și eunucii care le îngrijeau – niciun alt bărbat nu putea intra și este valabilă și viceversa, femeile nu puteau asista le evenimentele sau ceremoniile din cealaltă parte a palatului).

Imensa reședință care se întinde pe nu mai puțin de jumătate de kilometru (latura dinspre Bosfor are o lungime de peste 500 de metri și se vede foarte frumos de pe barcă, motiv pentru care vă recomand cel puțin o croazieră) adăpostește 285 de camere, 44 de săli, 68 de toalete și 6 hamamuri (băi turcești), toate decorate cu materiale atent alese (sau primite de la diverși ambasadori, guvernatori sau șefi de state), creând un mix interesant între opulența otomană și rafinamentul european (motiv pentru care palatul a trezit sentimente diferite, fiind considerat, în egală măsură, o operă de artă și un kitsch).

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce văzut de pe Bosfor, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce văzut de pe Bosfor, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Palatul Dolmabahce, Istanbul

 

Chiar dacă unele săli sunt faimoase, cum este sala Muayede (sau sala de ceremonii), nu a fost diminuată atenția acordată celorlalte, unde întâlnim nu mai puțin de 600 de tablouri pictate în ulei, tapet și tapiserii din mătase, șeminee, plafoane pentru care s-au folosit 14 tone de aur, 131 de covoare realizate manual sau cristale care nu decorează doar candelabrele, ci și balustradele scărilor principale.

Însă, pentru că celebra Muayede este una dintre cele mai spectaculoase încăperi văzute de mine vreodată, vreau să v-o prezint puțin, căci aici, de sub cupola înaltă de 36 de metri (care ar putea lejer adăposti un bloc cu 12 etaje), atârnă celebrul candelabru din cristale de Boemia de 4,5 tone. Deși aceasta este punctul central al sălii, nu este singurul obiect decorativ spectaculos, ci și însăși cupola cu picturi tridimensionale ce te face să te simți mai degrabă într-o catedrală, dar și cele 56 de coloane corintice sculptate. În cazul în care vă întrebați cum pot încăpea atâtea elemente într-o singură încăpere, vă spun că aceasta se întinde pe nu mai puțin de 200 de metri pătrați, demnă de o sală în care sultanul întâmpina înalții oficiali străini, inclusiv pe Împăratul Franz Joseph.

Cei șase conducători otomani care au avut reședința aici (și centrul administrativ al imperiului) au adunat nu mai puțin de 7000 de obiecte din aur, argint, platină, cristal sau alte materiale, de la obiecte de veselă la daruri de peste mări și țări, care se pot observa într-o zonă de muzeu a palatului. În acea vreme, aici era punctul central al Imperiului Otoman, chiar dacă atunci a traversat cea mai puțin înfloritoare perioadă pe care a cunoscut-o vreodată. Cu toate acestea, o reședință de unde se luau cele mai importante decizii, de unde se conduceau provincii întregi (întinse chiar și în Africa), unde aveau loc banchete și întâlniri oficiale trebuia să reflecte ceea ce și-au dorit dintotdeauna otomanii să evidențieze: opulența care, din punctul lor de vedere, era similară cu puterea și cu respectul.

Mi-a plăcut mult Palatul Dolmabahce, chiar dacă Topkapi rămâne preferatul meu, dintr-un simplu motiv: este diferit de tot ceea ce vom întâlni în Europa, este pur oriental și aparține unui timp și unor vremuri ceva mai îndepărtate și mai greu accesibile. Mi-a plăcut să le vizitez cronologic, în ordinea construcției, și să pot vedea diferențele dintre ele. Mi-a plăcut să mă așez (de mai multe ori) la o ceașcă de cafea și să mă las purtată de aroma ei către vremuri pe cât de sângeroase, pe atât de strălucitoare (chiar și în spatele haremului este o cafenea care te conduce către atmosfera orientală). Însă, întrebarea care îmi răsună și acum în minte, este legată de viața concubinelor. Oare cum era să fie prizoniere, chiar și într-un palat de aur?

 


Citește și: