Ierusalim | Locuri cu puternică însemnătate pentru creștini

Menționat în scrierile biblice, martorul unor evenimente care au schimbat complet omenirea, dovada suferințelor îndurate pentru și în numele credinței, dar și un oraș vibrant, ce se întinde mai departe de vechea cetate, cumva, ca o alinare pentru tot ceea ce ai descoperit în spatele zidurilor. A căzut în robie și poporul i-a fost alungat, dar s-a ridicat. A fost dărâmat și nu mai puțin de cinci refaceri au „îngropat” vechile alei, dar s-a eliberat. A devenit epicentrul religios al principalelor confesiuni monoteiste ale lumii – creștină, iudeică și islamică –, însă, mai mult decât să aducă pace, acest lucru a condus la dezbinare și la lupta pentru apărarea propriului Dumnezeu. A fost capitala unui stat greu încercat, însă, pentru mai mult timp, a cunoscut declinul și uitarea mai degrabă decât gloria. Astăzi este din nou capitala aceluiași popor, la fel de greu încercat. A fost râvnit de către babilonieni, egipteni, perși, arabi, romani, otomani, „eliberat” de către cruciați și trimis în uitare pentru o bună perioadă a istoriei. Dar, mai presus de orice dorință de cucerire, s-a aflat visul unei nații de a-și întemeia o casă. Ierusalim, orașul cu numele cel mai răsunător din Israelul de acum și din Israelul de atunci, este scena celor mai multe bătălii date de-a lungul timpului și, totodată, numără tot atâtea reveniri după căderile suferite.

Orașul este al tuturor și, în egală măsură, nu este al nimănui. Și, pentru că o destinație atât de complexă nu poate fi prezentată doar într-un singur articol, am ales să povestesc acum despre obiectivele creștine descoperite de mine; Ierusalimul nu doar se vizitează, el se trăiește, se simte, se înțelege. Nu poți ajunge aici fără să știi ce s-a petrecut în urmă cu două milenii – sau, pentru membrii confesiunii iudeice și a celei islamice, fără să cunoști istoria propriei religii sau a propriului popor. Nu poți ajunge aici fără să fii împins de o sete de cunoaștere, fără să trăiești remușcări și recunoștință. Fără să te gândești la tot zbuciumul vieții cotidiene, care pare doar zgomot de fundal atunci când pășești în Biserica Sfântului Mormânt, ajungând să se estompeze de tot în timp ce aștepți să intri în locul în care a fost pus trupul Mântuitorului. Nu poți să nu te gândești că lumea nu s-a schimbat prea mult și că, după cele două ore petrecute în interior, revenim cu toții la obiceiurile noastre, la goana după ceva (care adesea nici nu știm ce reprezintă) și, de cele mai multe ori, lăsăm în uitare sau într-un plan mai îndepărtat însăși esența acestei vieți.

 

Istoria Ierusalimului și a Israelului pe scurt

 

Istoria biblică a poporul evreu ne duce cu mult înaintea erei noastre, pe vremea când se afla sub robie egipteană și a fost eliberat de către Profetul Moise – aceasta nu a apucat să pășească în Țara Făgăduinței, ci doar să o privească de pe celălalt mal al Iordanului, de pe Muntele Nebo (din actuala Iordanie). Ulterior, în jurul anului 1010 î.Hr., regele David a stabilit pe aceste meleaguri capitala evreiască, iar fiul său, Solomon, a construit primul templu închinat lui Dumnezeu. Anii care au urmat au însemnat cucerirea de către babilonieni, distrugerea templului și deportarea evreilor, întoarcerea lor odată cu învingerea Babilonului de către perși, refacerea templului și revenirea la nucleul cultural și religios care fusese Ierusalimul în perioada regilor David și Solomon. Ulterior a fost cucerit de către Alexandru Macedon, urmând să intre, cu puțin înaintea erei noastre, sub stăpânire romană. Acesta era Ierusalimul care l-a întâmpinat pe Iisus, un loc măcinat de conflicte, cu o puternică amprentă a trecutului său zbuciumat, cu un templu renovat (dar care nu avea să reziste pentru mult timp, căci în anul 70, în timpul unei răscoale a evreilor, avea să fie dărâmat, mai puțin zidul de vest unde se roagă și astăzi iudeii) și cu un Imperiu Roman care intervenea în majoritatea problemelor și a activităților, de la cele economice (o parte din câștiguri pornea către cezarul de la Roma), până la cele juridice (dovada fiind însuși procesul Mântuitorului). Următorul mileniu (primul al erei noastre) a însemnat decăderea cetății, aceasta fiind cucerită de arabi, de creștini, din nou de arabi și încetând a mai fi capitală a vreunui stat pentru aproape două milenii (excepție făcând perioada de aproape un veac când a fost capitala Regatului Cruciat al Ierusalimului).

Nici istoria recentă (din ultima sută de ani) nu a fost prea generoasă cu acest popor, iar evenimentele la care fac referire, sunt, desigur, cele petrecute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; acestea, deși sângeroase și, de multe ori, greu de pătruns de mintea umană născută în libertate (și în democrație), au condus la formarea Statului Israel, pe teritoriul Palestinei istorice – ceea ce a creat un nou conflict, existent și în prezent, cu poporul palestinian –, iar, începând cu anul 1981, capitala a fost proclamată la Ierusalim.

Orașul vechi, în jurul căruia s-a extins orașul modern, este împărțit în patru cartiere: iudaic, creștin, armean (tot creștin) și musulman, iar toate aceste culturi, la care se adaugă disputele (latente sau nu) dintre ele, transformă cetatea și viața din spatele zidurilor într-un loc ce poate deveni fascinant și haotic totodată, care se descoperă și se trăiește cu toate simțurile bine activate.

 

Muntele Măslinilor

 

Într-o ordine cronologică a evenimentelor petrecute aici la începutul erei noastre și, cumva, ca un cerc care începe și se încheie în același loc, prima oprire va fi pe Muntele Măslinilor, locul prin care Mântuitorul a trecut în drumul Său de la Ierihon la Ierusalim și, în același timp, locul de unde S-a înălțat la ceruri la 40 de zile după Înviere.

Numele îi este dat de livezile de măslini care îl acopereau odată, astăzi fiind înlocuite de lăcașuri de cult (majoritatea creștine). Deși locul este de o mare însemnătate atât pentru creștini, din motivele expuse mai sus, cât și pentru evrei – ambele confesiuni consideră acesta punctul în care va începe Judecata de Apoi, în valea Chedronului –, cumva, spiritul religios pare că se pierde între provocările zilnice. La orice pas ți se va face o „super” ofertă, o excursie la un preț de nerefuzat, dar am înțeles că și aceste lucruri fac parte din autenticitatea locului; Ierusalimul, pentru a nu ni se părea copleșitor, trebuie privit cu mintea și cu sufletul deschise, pentru că mixul de culturi, de arome și de senzații au fost prezente aici încă din cele mai vechi timpuri.

Ajunsă sus – se poate urca și pe jos, dacă vreți să faceți puțină mișcare –, am constatat că lăcașurile religioase erau închise la ora vizitei mele (vineri la prânz), așa că am admirat porțile, cetatea, Muntele Templului cu Moscheea Al-Aqsa, Domul Stâncii și cu Zidul de Vest, din poate cel mai frumos loc de panoramă al orașului, am compătimit cămilele ce așteptau (din dorința stăpânilor) să anime turiștii și am pornit către următorul punct de interes (pentru mine și pentru pelerinii ce vizitează Țara Sfântă), Grădina Ghetsimani.

 

Grădina Ghetsimani

 

Aflată la poalele Muntelui Măslinilor, Grădina Ghetsimani, sau „presa de ulei”, este menționată în scrierile biblice ca fiind locul în care Mântuitorul obișnuia să se retragă pentru a se ruga și locul în care au început patimile Sale, prin trădarea lui Iuda și arestarea din timpul nopții.

Chiar dacă nu m-am putut odihni la umbra vreunui măslin secular, așa cum visam (căci vizitatul este permis doar pe lateralele grădinii), am înțeles de ce grădina a fost aleasă adesea ca loc de rugăciune de către Iisus sau de către ucenicii Săi. Nu de puține ori am întâlnit locuri din care nu am plecat neapărat cu vreo imagine anume în minte, ci de unde mi-au rămas întipărite anumite emoții sau senzații, iar Grădina Ghetsimani este unul dintre ele. La fel ca în toate celelalte obiective din Ierusalim cu însemnătate în evoluția creștinismului, și aici se ajunge pentru a descoperi mai mult decât poți vedea cu ochii și pentru a înțelege mai mult decât înscrierile pot transmite.

Lângă grădină, într-o biserică ridicată cu sprijinul a 12 națiuni – și care, datorită acestui lucru, poartă denumirea de „Biserica Tuturor Națiunilor” –, putem observa piatra pe care Mântuitorul S-a rugat în ultima noapte dinainte de crucificare, moment în care scripturile spun că I-au curs lacrimi de sânge. Aici au început patimile care au condus la mântuirea întregii omeniri. Care au schimbat, practic, întregul curs al istoriei și al lumii.

 

Via Dolorosa (Drumul Crucii)

 

După arestarea din Grădina Ghetsimani, Mântuitorul a fost purtat, în acea noapte, de la Ana la Caiafa (fostul și actualul mare preot al Sinedriului, tribunalul civil și religios al iudeilor), de la Pilat din Pont la Irod Antipa și înapoi la Pilat (guvernatorii romani ai Iudeei și Galileei), întemnițat alături de infractori și judecat, a doua zi, în curtea Cetății Antonia, casa lui Pilat. Acesta, negăsindu-i nicio vină, a cedat presiunii poporului și a lăsat oamenii strânși la judecată să decidă soarta lui Iisus Nazariteanul.

Via Dolorosa sau Drumul Crucii reprezintă traseul parcurs de Fiul lui Dumnezeu, din locul în care a fost judecat, unde I s-au dat crucea și coroana de spini, până la Dealul Golgota, pe atunci aflat în afara zidurilor cetății, unde a fost crucificat și înmormântat. Cele câteva sute de metri parcurse sub lovituri din partea soldaților romani, cu o cruce de peste 100 de kilograme în spate, reprezintă dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu față de oameni.

Drumul a fost împărțit în 14 stații, fiecare reprezentând câte un moment petrecut acum două mii de ani, iar ultimele 5 se află în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt, ce se înalță precum un clopot deasupra Golgotei. În plin cartier musulman, la câțiva metri deasupra Ierusalimului de atunci – căci s-a tot construit peste, cu fiecare distrugere suferită –, începe drumul patimilor, cu locul în care Mântuitorul a fost condamnat, în curtea casei lui Pilat din Pont. În prezent, aici se află Capela Flagelării, iar liniștea din prezent nu amintește cu nimic de suferințele trecutului. Sau poate tocmai prin acele suferințe s-a ajuns la această liniște. Doar o bucată din vechea podea, reprezentând un joc pe care soldații romani îl jucau pentru a stabili cine urmează să Îl biciuiască pe Iisus, este extrem de grăitoare prin lipsa cuvintelor și prin amintirea pe care o poartă.

Cea de-a doua oprire, aflată vizavi de prima, este marcată tot printr-o capelă, denumită „Ecce Homo”, adică „Iată Omul”. Este locul în care Iisus a primit crucea și coroana și de unde a început să urce, pe alei înguste, spre Golgota. Drumul ne poartă prin bazar, printre culori, miresme și sunete ce par contrastante cu ceea ce semnifică această cale; aici, printre ele, se află stațiile pe care, uneori, dacă nu ești suficient de atent, riști să nu le observi. A treia oprire simbolizează locul în care Mântuitorul a căzut pentru prima dată sub greutatea crucii Sale. Imaginați-vă o greutate de peste 100 de kilograme, cărată ce cineva care a fost bătut și biciuit, căruia I s-au pus spini pe cap și care știa, fără echivoc, care va fi finalitatea drumului.

Lângă această capelă poloneză, un alt edificiu religios, Biserica Armeană a Maicii Domnului, construit pe locul celei de-a patra opriri, ne amintește că aici și-a văzut Fecioara Maria pentru prima dată Fiul mergând către locul crucificării. Cea de-a cincea oprire simbolizează locul în care Simon din Cirene a fost obligat de către soldații romani să ajute la căratul crucii care devenea din ce în ce mai grea pe măsură ce înainta și este marcată de un paraclis franciscan.

Pe locul unde acum se află Biserica Sfânta Veronica, considerat a fi cea de-a șasea oprire, Sfânta Veronica a șters fața Mântuitorului cu batista ei, iar cea de-a șaptea stație, marcată de o capelă franciscană, este locul în care Iisus a căzut pentru a doua oară sub greutatea crucii Sale. Ultimele două opriri de pe traseu simbolizează locul în care Iisus le-a consolat pe femeile care plângeau, inclusiv pe Mama Sa, și cea de-a treia cădere a Sa.

De acum ne aflăm deja la Biserica Sfântului Mormânt, în cartierul ortodox, unde au avut loc dezbrăcarea Domnului de hainele Sale, răstignirea Sa, moartea pe cruce, coborârea trupului și ungerea cu miresme și punerea Mântuitorului în mormântul de unde avea să învie.

Drumul Crucii a fost refăcut de nenumărate ori în toți acești ani care s-au scurs și, odată aflat aici, nu ai cum să (mai) uiți; nu ai cum să ignori nepriceperea umană și este imposibil să nu simți recunoștință. Drumul care ne-a deschis calea spre mântuire a fost și este cel mai greu de parcurs, chiar dacă știm că, la capătul lui, se află învierea și bucuria.

 

Biserica Sfântului Mormânt

 

Oricâte emoții ne-ar încerca vizitând și descoperind și aflând locuri și evenimente din Ierusalim, nimic nu se compară cu momentul în care pășești pentru prima dată în Biserica Sfântului Mormânt (sau a Sfintei Învieri). Totul se amplifică și, cumva, după tot zbuciumul trăit anterior, aici te încearcă sentimente de bucurie. Istoria bisericii începe în secolul 4, atunci când Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a identificat locul crucificării și al îngropării, pe Dealul Golgota, și a decis construirea unei biserici. Așa a luat naștere, în anul 335, acest edificiu religios de mare însemnătate în istoria creștină, într-o altă formă (mai mare) decât cea pe care o putem observa astăzi. De fapt, în prezent, se remarcă mai multe stiluri arhitecturale, căci, fiind avariată, distrusă, renovată și modificată de-a lungul anilor, biserica, la fel ca întregul oraș, a înglobat stiluri și istorii diferite pe care acum le spune prin arhitectură și decoruri.

De îndată ce pășim în interior, suntem întâmpinați de Piatra Ungerii, o lespede peste care se toarnă periodic mir; aceasta protejează locul în care Iosif din Arimateea și Nicodim au așezat trupul Domnului după ce L-au coborât de pe cruce, iar momentul biblic este ilustrat pe peretele din spatele lespezii. În dreapta ei, urcând câteva trepte, vom ajunge la piatra Muntelui Golgota, locul în care a fost înălțată crucea Mântuitorului, iar în mijlocul altarului principal se poate atinge, printr-un orificiu, însăși stânca în care a fost fixată crucea.

În stânga Pietrei Ungerii, sub domul de unde apare, în fiecare an, Lumina Sfântă în Sâmbăta Mare, se află Sfântul Mormânt, cel mai important loc de pelerinaj pentru creștinii din întreaga lume. Locul în care trupul Mântuitorului a fost pus și de unde a înviat a treia zi. Un loc în permanență aglomerat, însă, stând aproximativ două ore la coadă, am avut timp să observ și să mă gândesc și să îmi dau seama că nu ar trebui să ne sperie așteptarea, ba, dimpotrivă, aceasta ne oferă prilejul de a reflecta la motivul pentru care ne aflăm, de fapt, acolo.

Unii oameni se vor grăbi, alții se vor revolta, câțiva vor încerca să ajungă mai repede în față, unora le-ar plăcea să stea mai mult în interiorul Mormântului, iar alții vor sta tăcuți, cu gândurile lor; însă cu toții suntem conduși de aceeași dorință (sau nevoie) de spiritualitate, care, în opinia mea, aici capătă formă și sens.

 

Orașul păcii, cum însuși numele o spune (în limba ebraică, „ir” înseamnă oraș și „salom” înseamnă pace), Ierusalim, poate că nu este cel mai liniștit loc din lume, însă este unul în care, chiar și în mijlocul agitației, îți poți găsi pacea interioară. Locul în care Iisus Hristos S-a sacrificat pentru oameni, în religia creștină, în care Dumnezeu a coborât în Templul Sfânt, conform tradiției evreiești, și în care profetul islamic Mahomed s-a ridicat la cer este nucleul religios a mai bine de jumătate din populația globului și constituie o experiență puternică, autentică și revelatoare dacă o înțelegi, indiferent de confesiune. Ierusalimul, ca parte a Țării Sfinte, este un loc, un martor, un tribut și un pionier al tuturor vremurilor.

 

---

Citește și:

• Impresii și sfaturi utile pentru a vă organiza o vacanță în Israel și Palestina
• Ierusalim, orașul celor trei religii
• Religiile din Israel | Creșinismul
• Visător în Israel | Nazareth, Marea Galileei, Tel Aviv Nocturn
• Visător în Israel | Haifa și Old Jaffa
• Visător în Israel | Eilat

---