Este Parisul un clișeu?

De cele mai multe ori, campaniile prin care se promovează diverse produse, servicii sau locuri funcționează foarte bine la nivelul subconștientului nostru (și nu numai), reușind să ne creeze dorințe dintre cele mai diverse. În ultima perioadă, datorită exploziei pe care industria turismului a înregistrat-o, tot mai multe destinații au devenit atrăgătoare în opinia turiștilor, ori și-au sporit nivelul de atractivitate pe care deja îl aveau. Sau, pur și simplu, au devenit mai cunoscute și au intrat în vizorul iubitorilor de călătorii. Parisul cred că se încadrează în categoria acelor orașe care și-au sporit atractivitatea, însă întrebarea se pune în felul următor: care este diferența dintre atractiv și comercial? Este Parisul un clișeu?

O să încerc astăzi să răspund acestor întrebări, din perspectiva unei veșnic îndrăgostite de acest oraș. În urma radiografiei realizate după 4 zile petrecute în Paris, concluziile sunt că în Orașul Luminilor poți foarte bine să te pierzi printre mulțimile de turiști și să vizitezi obiectivele care au căpătat renume mondial, ori poți la fel de bine să nu faci nimic. Exact, să nu faci nimic, doar să fii acolo, iar restul vine de la sine. Poate doar să te plimbi ori să observi oamenii, energia și vibrația lor de la o cafenea cochetă. Ori să cauți un loc relaxant unde să călătorești alături de personajele din cărțile tale preferate.

Pot fi numite clișee toate palatele pe care orașul le deține, multe dintre ele devenite astăzi muzee și adăpostind unele dintre cele mai cunoscute și valoroase opere de artă? Pot fi numite clișee ideile sau chiar geniul unor arhitecți care au creat opere pe cât de controversate, pe atât de îndrăgite astăzi? Și mă refer aici la bine-cunoscutul Turn Eiffel, construcție care a stârnit multe discuții și care și-a atras multe critici în momentul „nașterii” sale. Iar pe seama lui continuă să se discute și în prezent și ne putem gândi, spre exemplu, la multitudinea de agende, puzzle-uri, tablouri și alte asemenea obiecte care au în prim-plan acest simbol al Franței. Îl putem numi clișeu, știind că el a fost o revelație a vremurilor în care a fost construit și, de asemenea, cea mai mare clădire din lume din acea perioadă?

Turnul Eiffel, Paris

Putem numi Muzeul Luvru un clișeu, îndeosebi cea mai cunoscută operă pe care o deține, faimoasa Mona Lisa? O putem numi așa dacă ne gândim la geniul aceluia care a conceput-o și creat-o și, aflându-ne în fața ei, să ne dăm seama că toate misterele apărute în jurul ei parcă sporesc? Vă recomand doar să vă uitați în ochii Giocondei, din mai multe puncte ale camerei, să observați cum privirile vi se vor întâlni de oriunde v-ați afla.

Mona Lisa, Luvru

Putem numi Basilica Sacre Coeur un clișeu, ori Catedrala Notre Dame, știind că fiecare dintre ele ascunde povești, legende și istorii (sau a dat naștere multora) de atâtea secole și că fiecare semnifică, pe rând, câte o perioadă din istoria poporului francez?

Putem numi Champs-Élysées un clișeu, știind că aceasta străbate o parte din Paris încă de la începutul secolului 17, din dorința Mariei de Medici? Să ne amintim puțin de faima pe care familia de Medici o avea în Florența și felul în care acțiunile lor au avut răsunet în întreaga lume. Sau că, mai târziu, acesta a devenit locul de pelerinaj al reginei Maria Antoaneta, soția lui Ludovic al XVI-lea? Sau că într-unul dintre capete dezvăluie o clădire cu profunde semnificații, și anume Arcul de Triumf, un simbol al victoriilor, care se regăsește acum în multe alte orașe ale lumii? Dacă ne gândim la perioada glorioasă pe care a avut-o Franța în momentul începerii construcției sale și la renumele lui Napoleon (care a fost înfrânt înainte de finalizarea construcției), atunci realizăm că triumful nu este al unui singur om, într-o anumită perioadă, ci este al unui întreg popor și durează pentru totdeauna. Este triumful pe care numai lecțiile acceptate și învățate îl pot oferi.

Champs-Élysées și Arcul de Triumf, Paris

Și lista poate continua, căci aproape fiecare clădire din Paris poate fi un veritabil obiectiv turistic și fiecare ascunde părți din povestea de ansamblu a orașului și a țării întregi. Spun a țării întregi, pentru că aici se aflau reședințele regilor, de aici erau luate cele mai importante decizii și către acest loc se îndreptau gloria victoriilor și amărăciunea înfrângerilor.

Dacă îi luăm Parisului Turnul Eiffel, Musée du Louvre și Champs-Élysées, atunci ce îi rămâne? Totul. Îi rămâne istoria de sute de ani, cu dovezile sale, îi rămân arhitecturile baroce, îi rămâne gastronomia delicioasă, îi rămân eleganța și lejeritatea cu care oamenii își trăiesc viața. Îi rămân spiritualitatea și dovezile credinței transformate în catedrale și biserici, îi rămâne arta de orice fel și expusă la orice pas, îi rămâne pasiunea poporului francez pentru lectură. Îi rămân bibliotecile și librăriile pline (cu oameni și cu manuscrise), îi rămân universitățile, îi rămâne frumosul.

Îmi place să cred că mă pot adapta oriunde și că mă pot bucura de orice vacanță, indiferent de locul în care aceasta se desfășoară. Nu a fost nici prima vacanță din viața mea, au mai urmat și altele după. Am încercat să fac abstracție de sentimentele mele pentru Paris despre care unii ar putea spune că sunt cele ale unei adolescente îndrăgostite și am vrut să îi dau ocazia orașului să mă surprindă, fără să pornesc cu imagini mintale deja formate. Îmi place să cred că am reușit acest lucru și am rămas cu o impresie generală că Parisul este genul de oraș pe care poți să îl simți poate mai intens decât pe altele.

Concluzia acestui articol este una simplă: Parisul (ca oricare altă destinație) poate fi privit precum un clișeu dacă alegem să facem asta. Dacă nu privim îndeaproape și nu căutăm să aflăm povestea din spatele fiecărui lucru întâlnit sau observat. Dar, odată depășită bariera aparențelor, rămâne un oraș cu adevărat fermecător, unul pe care ni-l putem însuși și cu care ne putem identifica. Nu este al călătorilor care îl asaltează în fiecare an, este al istoriei care s-a scris și care se va scrie sute de ani de acum încolo.