Descoperă coasta Mării Negre | Sozopol și Nesebar | Sfaturi de călătorie în Bulgaria

Mă plimb pe aleile pietruite, străbătute mai degrabă de motociclete Vespa decât de mașini, și încerc să găsesc elemente care să îmi amintească faptul că sunt în Bulgaria și nu într-o țară mediteraneeană. Pentru o clipă, mă gândesc că dorul de Italia și de Grecia mă face să observ și să amplific asemănările, însă îmi dau seama rapid că ele chiar există și sunt foarte vizibile. Plus influențele preluate de la poporul turc, vecinul de la sud-est al bulgarilor, de care mă despart doar 100 de kilometri. Aceste sentimente m-au încercat deopotrivă în Sozopol și în Nesebar, două orașe de pe coasta Mării Negre ce se mândresc cu o parte veche, istorică, învăluită într-un farmec pe care, din ignoranță, nu mă așteptam să îl descopăr atât de aproape de casă.

La începutul lunii octombrie, când simțeam că vacanța în Balcic din timpul verii nu a fost nicicum suficientă pentru a-mi stinge dorul de mare, am decis că este momentul să o revăd. Așa că am ales, încă o dată, vecinii bulgari, oprindu-mă în cele două orașe menționate mai sus, din două motive principale: primul l-au constituit toate impresiile pozitive despre ele care mi-au trecut prin fața ochilor sau prin dreptul urechilor, iar al doilea a fost o mică teamă că marea va fi capricioasă, iar eu va trebui să am un plan de rezervă și să îmi petrec vacanța plimbându-mă printre case vechi (și foarte frumoase), pe străzi încărcate de istorie și oprindu-mă la cafenele – lucru care nu m-ar fi deranjat deloc, între noi fie vorba. S-a dovedit că mă înșelasem (doar în ceea ce privește temerile mele), pentru că soarele, deși mai reținut și făcându-și apariția mai puține ore pe zi, mi-a oferit un ultim bronz al acestui sezon estival european (atât cât o persoană cu pielea foarte albă se poate bronza), iar marea… marea a fost o poveste. Apa suficient de caldă încât să te facă să îți dorești să nu mai ieși, pe alocuri mici valuri care să ofere un strop de alb albastrului care se duce până la translucid (da, Marea Neagră poate arăta și așa) și foarte puțini turiști (aproape deloc), astfel că, dacă te duceai pe plajă în jurul orei 9, aveai toate șansele să împarți plaja doar cu pescărușii.

Da, la începutul lunii octombrie se poate face baie (nu știu cum este vremea în această lună pe litoralul românesc, însă, la sud de Dunăre, ea este perfectă), se poate sta la plajă și se pot mânca fructe de mare proaspete – iar toate acestea la mică distanță de casă.

Sozopol și Nesebar sunt poziționate la aproximativ o oră de mers cu mașina unul față de celălalt, așa că vă recomand ca, oricare ar fi alegerea voastră, să nu îl ratați pe celălalt, pentru că ele merg de minune împreună și, chiar dacă sunt foarte asemănătoare, de fapt, nu prea sunt („same, same, but different”). Cu riscul de a scrie un articol foarte lung (dar sunteți obișnuiți deja cu stilul și, mai ales, cu dimensiunea condeiului meu), am ales să le prezint împreună, urmând ca, la final, să ofer și câteva sfaturi de călătorie în Bulgaria (cu care eram datoare încă de când am scris articolul despre Balcic).

Acestea fiind spuse, vă invit să luați o cană de cafea (sau un pahar de prosecco) și să vă faceți planuri pentru anul viitor (sau, dacă vă grăbiți, chiar și pentru toamna aceasta, pentru că unele terase sunt deschise pe tot parcursul anului, iar altele atât cât permite vremea – anul trecut, spre exemplu, s-au închis pe 24 octombrie).

 

Sozopol

 

În regiunea Burgas, mai aproape de Turcia decât de România, pe coasta Mării Negre, un mic și bătrân oraș este preferat de localnici și de turiștii străini pentru a-și petrece vacanțele de vară. Cât de bătrân? Cam din anii 600 î.Hr., atunci când grecii antici au întemeiat o așezare aici, cu numele de Apollonia Pontica, în cinstea zeului Apollo (căruia i-au închinat și un templu ridicat pe străzile orașului). Și așa am aflat că influențele grecești nu sunt întâmplătoare, dar nici cele italiene sau turcești, și nici date doar de apropierea geografică, ci își au originile tocmai în Antichitate. Odată cu expansiunea Imperiului Roman, orașul avea să devină parte a acestuia (sub un nou nume, Sozopolis) și, chiar și după destrămarea lui, a continuat să fie un punct strategic pentru Imperiul Bizantin, datorat, îndeosebi, proximității de capitala Constantinopol. Începând cu anul 1453, atunci când a avut loc destrămarea Imperiului Roman de Răsărit, Sozopol a intrat sub stăpânire otomană, iar prosperitatea cunoscută în timpul ocupației romane a început să scadă și importanța cetății și a portului să decadă.

Renașterea sa a avut loc începând cu secolul 19, prin recăpătarea importanței maritime pe care o avea pe vremuri, iar acum este una dintre cele mai îndrăgite destinații turistice din sudul litoralului bulgăresc. Orașul vechi, cu ale sale alei șerpuite și străjuite de case tipice Mării Negre (cu parterul din piatră și etajul din lemn), cu o atmosferă pitorească, calmă și caldă, este atracția principală a orașului. Iar, lângă el, o plajă întinsă cu nisip fin este locul în care putem extrage toată energia soarelui. 🙂

 

Excursia mea a avut ca primă oprire orașul Sozopol, unde am profitat de cele aproximativ 30 de grade din aer, de apa mării încă potrivită pentru baie, de imaginea vechiului oraș care părea că străpunge largul, de liniștea toamnei (uneori foarte plăcută, uneori apăsătoare), de soarele ieșind sau rostogolindu-se în mare, de preparatele delicioase și de muzica grecească de la tavernele sau terasele din port. Chiar dacă oamenii erau mai degrabă în interiorul caselor, iar cele mai multe magazine sau localuri își trăseseră obloanele, în așteptarea iernii, aerul boem al orașului era încă prezent și nu cred că poate dispărea, indiferent cât de populat (sau nu) este.

 

Am evitat, la fel ca în toate excursiile din ultimele luni, spațiile închise, așa că nu m-am oprit în fața niciunui muzeu sau a niciunei biserici decât pentru a fotografia exteriorul. Însă nici nu mi-am dorit mai mult, pentru că planurile mele fuseseră ca, în timpul în care nu aș fi stat pe plajă, să gust cât mai mult din atmosfera de pe străzile întortocheate – ceea ce am și făcut, îndeosebi la apus, când cerul se colora în nuanțe de portocaliu, roz și, mai apoi, roșu, iar peste port se lăsa o liniște străpunsă doar de câte un mieunat de pisică.

 

Vara probabil că lucrurile stau cu totul diferit, decorul se schimbă și se îmbogățește cu umbrele de plajă (cărora le-am simțit lipsa acum, căci erau deja strânse), atmosfera este animată cu beach baruri, iar turiștii cu siguranță că sunt mai numeroși. Însă, reiau, mi-a plăcut foarte tare ceea ce am descoperit acum și, pentru această perioadă, în care evit cât de tare pot locurile aglomerate, a fost perfect. Un eveniment internațional ne îmbie să vizităm Sozopolul la începutul lunii septembrie, când vara încă își revendică drepturile, și anume Festivalul Internațional de Artă și Film Apollonia.

Mica așezare umană de pe o peninsulă, care nu adăpostește mai mult de 4000 de locuitori (împreună cu orașul nou), se bucură de un trecut bogat și de un prezent pe măsura evenimentelor care l-au modelat, ca un răsunet al importanței pe care a avut-o în Antichitate și multe secole după – era una dintre cele mai mari și mai bogate colonii grecești de la Marea Neagră, cu un port renumit în zonă și cu legături comerciale cu majoritatea orașelor Greciei Antice, într-atât încât i s-a permis să bată propriile monede.

Dacă toate aceste argumente nu vă atrag (deși sunt convinsă că o vor face), vă invit să luați în considerare o vacanță aici (și) pentru plaja cu nisip fin și apa foarte curată, dar și pentru prețurile mici, oamenii primitori și meniurile ce îmbină preparatele locale cu cele grecești și italiene, creând o fuziune interesantă și apetisantă.

 

Nesebar (Nessebar, Nesebăr)

 

La nord de Sozopol, tot pe malul golfului Burgas, se află un oraș foarte asemănător cu cel vizitat (și prezentat) anterior, din multe puncte de vedere. Ele au avut o istorie relativ comună, se aseamănă din punct de vedere geografic, peisagistic și arhitectural, însă, în același timp, au și multe elemente de unicitate, care nu ne-ar permite vreodată să le confundăm.

Fără să știu că orașul este denumit „Dubrovnik al Bulgariei”, l-am asemănat, de cum am ajuns, cu vechea cetate croată. Ulterior am început să descopăr nu doar comorile ce îl transformă în „Perla Mării Negre”, ci și istoriile care s-au cernut în cele peste 3 milenii de existență, unele rămase doar în memoria colectivă (și în documente, probabil), altele vizibile și grăitoare.

Cetatea (una dintre cele mai vechi urbe din Europa) a fost, la origini, o așezare tracică denumită Mesambia, stăpânită ulterior de greci și, mai apoi, urmând aceeași soartă cu a Sozopolului, și anume intrând sub ocupație romană și, în secolul 15, otomană. Probabil că perioada cea mai grăitoare și care a avut cele mai mari influențe în dezvoltarea sa ulterioară a fost cea romană și, ulterior, cea bizantină, când așezarea a devenit o fortificație – o parte a zidului de vest și poarta de acces sunt încă vizibile; romanii au început, la fel ca în toate regiunile lumii cucerite, un amplu proces de civilizare, construind sisteme de canalizare și băi publice (cunoscute ca fiind locul în care se discutau afacerile), dar și o serie de biserici. Patruzeci, mai exact, atât s-ar spune că ar fi fost ridicate pe mica peninsulă lungă de 850 de metri și lată de 350 de metri, transformând orașul în cel mai dens din lume din acest punct de vedere (raportat la numărul de locuitori).

 

Numele său a fost schimbat în Nessebar după cucerirea de către hanul protobulgar, iar o parte din lăcașurile de cult au fost ridicate în timpul ocupației slave; a revenit sub dominația bizantină cu mai puțin de un veac înainte de căderea imperiului și, odată cu evenimentele din mai 1453, Imperiul Otoman a pus stăpânire și asupra Nesebarului. La fel ca în cazul Sozopolului, a cunoscut o decădere în perioada dominației otomane, deși, atrași fiind de frumusețea orașului, sultanii au permis conservarea și chiar utilizarea bisericilor creștine, dar și a portului, unul dintre cele mai importante de la țărmul Mării Negre.

Însă nu doar ocupațiile străine au influențat felul în care se prezintă astăzi frumoasa cetate, ci și însăși marea care o înconjoară, arhitectul cel mai desăvârșit și, totodată, cel mai aprig, care și-a revendicat, de-a lungul timpului, o treime din teritoriul peninsulei.

Renașterea sa a început în anul 1878, odată cu eliberarea Bulgariei de sub dominația Imperiului Otoman și, în prezent, întreaga cetate face parte din patrimoniul mondial UNESCO, datorită numeroaselor situri arheologice, a bisericilor ce datează chiar și din secolele 5-6, a caselor renascentiste și a morilor de vânt (cea de pe istmul care leagă orașul vechi de cel nou, aflat pe continent, a devenit un adevărat simbol), dar și a locuințelor, asemeni celor din Nesebar, specifice stilului Marea Neagră.

Moștenirea culturală pe care o vechiul oraș a impregnat-o străzilor ce par a se duce direct în mare este lesne de observat în orice direcție ne-ar purta pașii. Chiar și dacă alegem doar să ne plimbăm agale, fără a exista riscul de a ne rătăci pe o suprafață atât de mică, neavând o țintă clară stabilită în minte, este o modalitate inspirată de a gusta din lucrurile cu care Nesebarul ne îmbie.

 

Deși orașul vechi este înconjurat de mare, el nu deține plajă; dacă sunteți în căutarea unui loc în care vă puteți răcori în apele Mării Negre, plaja se află pe continent, la aproximativ 10 minute de mers pe jos, urmând faleza (la mine au fost mai multe, căci am avut multe pauze pentru fotografiat). Sau, dacă vacanța voastră este dedicată plajei, vă puteți caza la Sunny Beach, aflat foarte aproape, și să faceți o excursie de o zi în bătrânul oraș.

 

În timp ce peste Sozopol se lăsase un văl de liniște, tulburat doar de glasurile pescărușilor care își revendicau vreun colț de plajă sau vreo bucată de covrig aruncată de trecători, iar puținii comercianți care încă aveau deschis se pregăteau să strângă, în Nesebar lucrurile erau puțin diferite. Am întâlnit și aici terase închise, localuri în care se strângeau de zor mesele și scaunele sau magazine peste care erau trase obloanele, însă orașul mi s-a părut mai animat decât vecinul de la sud, iar turiștii mai numeroși, atât pe plajă, cât și pe străzile orașului sau la taverne. Cu toate acestea, nu știu dacă din cauza datei din calendar sau a riscului epidemiologic prin care trecem, însă nu am resimțit deloc aglomerație, agitație, ba, din contră; la orice oră din zi sau din noapte aveam impresia că acest oraș-muzeu este anume deschis doar pentru mine (nu în sensul propriu, căci el nu se închide niciodată, pentru că este, în continuare, locuit), cu o chemare pe care doar eu aș fi capabilă să o descifrez, cu o invitație într-o lume care semăna cu tot ceea ce vizitasem anterior și, cu toate acestea, reușește să își arate o identitate și o unicitate atent modelate în cele peste 3 milenii de existență neîntreruptă.

Este nedrept să compar cele două orașe, cum este nedrept să compari orice două locuri ale acestei lumi, iar ambele sunt pe lista mea de locuri de revăzut (mi-aș dori chiar anul acesta). Recunosc că am rezonat puțin mai mult cu Nesebarul, poate și pentru că am petrecut mai puțin timp aici și, cumva, l-am simțit precum o poveste de dragoste care nu a apucat să se consume, așa că am savurat cu mai mare ardoare fiecare moment, minunându-mă de atmosfera primitoare și de această desăvârșire a actului naturii, încă neatinsă de interesele meschine ale oamenilor care consumă peste necesitățile lor, ci care au învățat să conviețuiască alături de ea, culegându-i roadele.

Iar aici mă refer (și) la o activitate apreciată atât în vechime, cât și în prezent, și anume viticultura. Orașul este împânzit de crame, atent decorate și posesoare de terase cochete unde te așteaptă pentru degustare sortimente inedite, cum ar fi vinul de smochine, de zmeură sau de migdale (acesta din urmă aduce mai mult a lichior). Nu am rezistat nici de data aceasta (cum nu am făcut-o nici la Balcic) și am plecat cu câteva sticle acasă, frumos ambalate. 🙂

 

Dacă plimbarea printre atâtea vestigii (unele dintre ele în ruină, altele ceva mai bine conservate), pe străduțele înguste, pietruite, șerpuite și uneori în pantă ajunge să vă obosească, vă propun (adică nu eu, ci localnicii) o pauză pe una dintre băncile îndreptate spre mare. Dacă se întâmplă să fie și seara, atmosfera va fi cu atât mai magică. Veți simți o conexiune cu marea, veți vrea să îi vorbiți, veți fi învăluiți de un mister pe care doar ea este capabilă să îl creeze și veți mai zăbovi puțin. Iar apoi cu siguranță că veți vrea să vă așezați la una dintre terasele din port, cocoțate pe o stâncă, unde bucătăria locală se îmbină cu cele italiene și grecești, sporind, astfel, confuzia asupra locului în care vă aflați. Mixul meu a conținut următoarele ingrediente: muzică italiană, mâncare și decor grecești, ospătar italian vorbitor de limba română, plată în lei și spațiul bulgăresc. Adorabil!

 

Sfat: Pentru a simți din plin atmosfera care nu poate fi încadrată în nicio perioadă, dar care, totodată, pare că a „cules” ce a fost cel mai frumos din fiecare epocă, nu ezitați să vă cazați la unul dintre hotelurile din old town. Eu am optat pentru St. John, amplasat lângă biserica al cărei nume îl poartă, iar condițiile mi s-au părut peste numărul de stele afișat pe booking.com. În plus, deține și câteva locuri de parcare, eu am avut norocul să găsesc unul liber și acolo a rămas mașina pe toată durata șederii. Iar cel mai tare m-a încântat micul dejun savurat sub un măslin plin cu fructe. 🙂

 

Sfaturi de călătorie în Bulgaria

 

Am fost vara aceasta de două ori în Bulgaria și am tranzitat trei vămi diferite, respectiv Negru Vodă, Vama Veche și Ruse. Pe prima nu aș recomanda-o, însă nu sunt foarte fermă când fac această afirmație, pentru că am avut doar o experiență legată de ea și este posibil să fi avut ghinion. Mai exact, a durat totul foarte mult, am stat cred că mai bine de două ore, se făceau controale amănunțite la bagaje și era confiscată carnea (pe care da, unii turiști o aveau în mașină), pentru combaterea pestei porcine. Timpul de așteptare în celelalte două a fost de 5-10 minute, niciuna dintre ele nu a fost aglomerată.

Pentru a circula în deplină legalitate și fără riscul de a primi vreo amendă (de fapt, este o certitudine, căci sunt camere video peste tot), trebuie achiziționată o vignetă, ori de la ghișeul din vamă, ori online; la prima călătorie am achiziționat-o din vamă, la a doua online, nu am avut probleme cu niciuna dintre opțiuni (nu trebuie afișat nimic pe parbriz, numărul mașinii va fi înscris în baza de date). Există mai multe variante, inclusiv una de weekend, care intră în vigoare vinerea la ora 12:00, deci, dacă intrați în Bulgaria mai devreme de ora aceasta, având achiziționată vigneta de weekend, sunteți pasibili de amendă.

Drumurile nu sunt cele mai bune, nici cele mai proaste, am mers destul de mult și pe autostradă, se conduce civilizat, sunt foarte multe camere cu radar, iar limitele de viteză se schimbă des – mai exact, înainte de fiecare intersecție. Am avut și un incident la întoarcerea din Nesebar, am făcut pană, însă am fost ajutată de alți șoferi, bulgari, să schimb roata (eram destul de aproape de România, la aproximativ 30 de kilometri de Giurgiu). Am fost foarte impresionată de amabilitatea lor, căci, în timp ce mașinile cu număr de România treceau pe lângă mine fără să se uite, trei mașini cu număr de Bulgaria s-au oprit și fiecare șofer a contribuit cu ceva, inclusiv cu umflarea roții de rezervă.

Tot legat de oameni, episodul cu pana a fost doar o confirmare a ceea ce remarcasem deja, și anume că sunt foarte primitori și deschiși, mulți dintre ei vorbesc limba română (în zonele turistice, aproape toți știu măcar câteva cuvinte românești) și acceptă chiar și plata în lei, de multe ori; eu am folosit în majoritatea timpului cardul, iar, acolo unde nu funcționa POSul, am apelat la moneda noastră națională (chiar și în Nesebar, care nu este chiar atât de aproape de România cum este Balcicul, spre exemplu – însă nu și în Sozopol, însă nu știu dacă a fost un caz izolat sau nu).

În ceea ce privește perioada pe care o traversăm și riscurile aferente, vreau să vă spun că am întâlnit situații diferite, în funcție de fiecare loc, local, unitate de cazare. Dar, în primul rând, nu era aglomerat pe nicăieri, nici în timpul verii, nici acum, ceea ce mi-a oferit un plus de confort. Mai apoi, masca se purta și nu prea, însă noi am avut-o tot timpul și, în plus, am evitat pe cât posibil spațiile închise. La unele hoteluri erau marcate zonele cel mai des atinse din cameră (și cel mai des dezinfectate), la altele am completat o declarație unde era trecută și temperatura de la sosire și de la plecare, iar, la fiecare intrare în hotel, toți turiștii erau obligați să își dezinfecteze mâinile (ceea ce, din nou, mi-a oferit un plus de confort). Am stat doar la terase, am dezinfectat suplimentar locurile pe care le atingeam din cameră, iar, la localuri, atunci când nu foloseam propriile tacâmuri (din lemn) și paie (din metal, pentru a reduce consumul de plastic), le ștergeam cu spirt anterior pe cele ale localului. Cred că aceste măsuri minime sunt ușor de respectat, nu necesită mult efort și ar trebui aplicate tot timpul, nu doar în pandemie (mă refer la dezinfectarea mâinilor și a spațiilor).

Bulgaria primește turiștii români fără test negativ de SARS-COV-2, fără carantină și fără necesitatea completării vreunei declarații, iar odată întorși în țară, turiștii români nu trebuie să se autoizoleze. Deci, dacă vă doriți o vacanță în siguranță, însă nu prea departe de casă, este de luat în considerare această parte de lume.

Călătorii frumoase vă doresc și vă invit să ne împrietenim și pe Facebook și Instagram! 🙂

 

---

Citește și: Vacanță în Balcic | 13 motive pentru a alege litoralul bulgăresc

---