Civita di Bagnoregio, orașul suspendat între pământ și cer

Privesc în zare și nu știu dacă este real ceea ce observ. Învăluită în nori, suspendată în spațiu și în timp, se înalță o cetate medievală italiană, Civita di Bagnoregio. Pare că nu aparține nici timpurilor noastre și nici lumii acesteia; are propriul timp și propriul spațiu. Dar, până să ajungem aici, trebuie să parcurgem aleile așezării de la baza ei, Bagnoregio, un mic și liniștit oraș de munte cu un aer care creează senzația că oamenii sunt într-o continuă vacanță.

Ici, colo, câte o cofetărie unde un localnic te întreabă într-o italiană autentică dacă dorești un cannolo (el însuși un veritabil reprezentant al țării de origine, judecând după trăsăturile pur italiene și mai ales după mustața prelungă, cu marginile răsucite în sus), tarabe unde se comercializează castane și dovleac, alături de alte fructe proaspete sau uscate (să nu uităm că este, totuși, toamnă, chiar dacă temperaturile ar sugera altceva), câte o doamnă curioasă care observă tăcută din spatele oblonului tot ceea ce se întâmplă în mica-i urbe, pofticioși care iau o pauză pentru panini, arome de pizza și de busuioc și flori. Multe flori. Fiecare ușă, fiecare oblon, fiecare intrare și fiecare număr de casă are, negreșit, o decorațiune. Majoritatea sunt florale, pictate sau reale, dar nu lipesc frunzele uscate sau strugurii.

Drumul este ușor în pantă, ca un preambul a ceea ce urmează, iar, de o parte și de alta a străzii principale, se deschid noi străduțe în capătul cărora se află… cerul. Și, din când în când, câte un nor. Nici măcar nu am ajuns la principala atracție a acestui loc și deja m-am îndrăgostit de atmosferă, decor și priveliști! Mă opresc să fotografiez fiecare alee pietruită, fiecare oblon colorat, fiecare clădire care ascunde atâtea și atâtea povești.

Deodată, casele rămân în urmă și, în fața ochilor, apare ea: cetatea care moare. Cetatea care se înalță în vârful unei stânci care se macină în fiecare an. Și care pare că atinge cerul. Sau că țintește către el. Este foarte greu să redau în cuvinte sau în fotografii ceea ce am simțit în acel loc. Pare, cumva, atent așezată acolo, nicicum construită de mâna oamenilor, acum mai bine de 2500 de ani. Da, ați citit bine, ea a fost fondată acum mai bine de 2 milenii și a rezistat vremurilor și rezistă și acum, prin însuși faptul că trezește fascinația curioșilor care se grăbesc să o viziteze.

În acel loc, în punctul de belvedere, se observă cel mai bine cum se integrează cu natura sălbatică în mijlocul căreia este construită și care, ironic, este motivul pentru care an de an este mai aproape de a dispărea de pe fața pământului. Lumina, culorile, frumusețea locului, liniștea resimțită, bucuria de a descoperi un loc nou (și atât de fascinant) contribuie la crearea unei stări uimitoare. Te simți copleșit.

Accesul se face, contra unei taxe de 5 euro, pe un pod abrupt construit pe locul unui vechi drum de acces care a fost distrus în urma unui cutremur – tot atunci cea mai mare parte a locuitorilor s-a retras în orașul de la bază, Bagnoregio.

Civita di Bagnoregio, micul oraș cu un foarte pronunțat spirit medieval ar putea fi vizitat foarte rapid. Însă realitatea nu este deloc așa, pentru că fiecare colț este o poveste. Însăși cetatea este o poveste sau ar fi putut foarte bine să constituie sursă de inspirație (dacă nu a făcut-o deja). Cele câteva case și câteva străzi perpendiculare pe aleea principală sunt martorii unei perioade aparent îndepărtate din istoria omenirii, Evul Mediu. Clădirile sunt din piatră, fără fațade colorate, ci doar cu multe decorațiuni, îndeosebi florale. Aleile sunt și ele pietruite (și pietonale) și se termină toate, negreșit, cu una dintre cele mai frumoase priveliști pe care le-am văzut vreodată.

Am simțit că și eu sunt suspendată între pământ și cer, aproape de nori, într-un cadru atât de frumos cum Italia știe foarte bine să ofere. În cazul în care vă întrebați dacă sunt și locuite, răspunsul este că da, însă preponderent în timpul verii, căci iarna sunt doar câțiva localnici aici. Iar clădirile nu le sunt doar case, ci și magazine de suvenire, localuri cochete și chiar și unități de cazare, pentru cei care vor să simtă și mai puternic această atmosferă unică (eu am înnoptat în orașul de jos, însă vacanța poate fi și una de o zi, căci Bagnoregio se află la puțin peste 100 de kilometri distanță de Roma).

O oprire pentru un cappuccino și o pizza (sau orice altceva vă face cu ochiul din meniu, pentru că în Italia nu poți da greș cu preparatele locale) în Piazza Duomo, unde se află singurul lăcaș de cult al cetății, biserica San Donato, este singurul lucru care lipsea pentru ca peisajul zilei să fie unul complet (și nu vorbesc acum despre peisajul care se observă de jur-împrejurul cetății, căci acesta am descoperit deja că este incredibil și vă invit să descoperiți și voi din galeria foto de mai jos). Și poate și compania unei pisici, pentru că se plimbă nestingherite pe străzile orașului – sau lenevesc, după caz.

Civita di Bagnoregio este denumit „orașul care moare” și, din nefericire, nu este doar o denumire, ci se datorează unui fapt real, măcinarea stâncii pe care este construit. Însă, paradoxal, este un oraș însuflețit de atmosfera caldă și de turiștii care aleg să îl viziteze. Tot ce putem noi face acum este să ne bucurăm de el cât încă este pe pământ (și, raportându-mă la titlul articolului, nu s-a desprins către cer) și poate să îi purtăm mai departe poveștile.