Bisericile din lemn din Maramureș – Mănăstirea Bârsana și Mănăstirea Săpânța-Peri

Se apropie miezul nopții iar eu sunt pe punctul de a începe aventura către Maramureș – o numesc așa, deși excursia în sine nu a avut nimic aventuros în ea, pentru că am traversat aproape toată țara până la destinația finală, Sighetu Marmației. Nu îmi făceam prea mari griji în ceea ce privește faptul că urma să călătoresc noaptea, pentru că prima parte a traseului îmi era foarte cunoscută, așa că dimineața avea să aducă și intrarea într-un nou ținut. Așa am simțit atunci când, învăluite în ceață – și în fumul dens care ieșea din coșurile caselor, străbătând cerul și ducând cu el, parcă, toate speranțele unei noi zile – începeau să „răsară”, pe alocuri, case care îmi dădeau de veste că este, într-adevăr, un nou ținut, unul care reunește în interiorul lui părți intacte de istorie și de tradiții. Dar, pe lângă casele tradiționale și porțile specifice maramureșene, am remarcat imediat și bisericile din lemn construite în cel mai înalt punct al fiecărui sat, ele însele parte dintr-o istorie care pare mai vie ca oricând.

O să încerc să nu acord mai mult credit laturii turistice decât celei spirituale celor două lăcașuri de cult despre care urmează să vă povestesc, Mănăstirea Bârsana și Mănăstirea Săpânța-Peri, deși ele au devenit veritabili ambasadori ai zonei, dar și mândre simboluri ale biruinței creștinismului – a credinței ortodoxe, mai exact –, chiar și în vremuri în care s-a încercat distrugerea sau diminuarea forței lui.

 

Mănăstirea Bârsana

 

La doar 20 de kilometri distanță de Sighetu Marmației, într-una dintre cele mai frumoase regiuni ale Maramureșului, Valea Izei, slujba de duminică este un important eveniment din viața locuitorilor comunei. Se poate observa acest lucru prin prisma vestimentației de sărbătoare, purtarea straielor tradiționale fiind un obicei întâlnit la toate generațiile.

Așa am descoperit Mănăstirea Bârsana, construită în localitatea cu același nume, în memoria unei vechi biserici care a fost mutată de mai multe ori în decursul a patru secole și a cărei construcție este atribuită familiei voievodului Dragoș. Deși a fost distrusă, reconstruită, repictată, mutată și, mai apoi, adăugată o nouă biserică lângă cea veche, mănăstirea și întreg ansamblul, de altfel, spun povestea pe care lăcașurile religioase o transmit fără prea multe cuvinte, aceea a liniștii interioare, în primul rând, în căutarea căreia cei mai mulți dintre noi sunt.

Arhitectura nu se dezice de la specificul locului, fiind lesne de observat prezența lemnului ca material de construcție în întreg ansamblul monahal, fapt ce se remarcă încă de la intrare, unde ne întâmpină o poartă tradițională – și unică, pentru că doar în Maramureș vom întâlni astfel de porți înalte, păstrate dintr-un timp în care oamenii liberi, adică supuși direct regelui Austro-Ungariei, imperiu care stăpânea Țara Maramureșului, se evidențiau prin astfel de construcții care fereau de ochii trecătorilor lucrurile care se aflau în gospodărie.

Odată pătrunși prin turnul-clopotniță, întregul așezământ ni se va dezvălui. Este vorba despre biserica veche și cea nouă, un altar de vară, chiliile maicilor – este o mănăstire de maici –, dar și un muzeu de icoane și de carte veche. Nu m-am preocupat prea tare cu fotografiatul locului, cu atât mai puțin al oamenilor, pentru că momentul la care asistam era unul de reculegere, pe care l-am respectat întru totul. De fapt, mi l-am și dorit, căci am planificat să ajung în zonă în jurul orei 11:00, atunci când știam că se desfășoară slujba.

În momentul construirii bisericii noi, adică în anii 1993-1995, aceasta a devenit cea mai înaltă biserică din lemn din Europa – și probabil din lume –, fiind depășită în scurt timp de următoarea despre care vă voi povesti, Mănăstirea Săpânța-Peri.

Ce m-a bucurat cel mai tare a fost să descopăr că, deși este unul dintre principalele obiective din Maramureș, foarte căutată de turiștii care se pot și caza aici, Mănăstirea Bârsana este, în primul rând, un loc încărcat de liniște, în mijlocul unei naturi care nu poate fi altfel decât perfectă, acolo unde oamenii se unesc cu natura și unde își amintesc de credința ortodoxă care a dăinuit de-a lungul anilor deasupra poporului român.

 

Mănăstirea Săpânța-Peri

 

Tot la o distanță de aproximativ 20 de kilometri de Sighet, dar în altă direcție și pe o altă vale, cea a Tisei, se află unul dintre locurile care au făcut faimoasă această regiune la nivelul întregului glob, aș putea spune. Este vorba despre un cimitir diferit de cele întâlnite în oricare alt loc al lumii, unul în care, preț de câteva clipe, uiți unde te afli, de fapt, pentru că totul în jur este vesel colorat și poartă mesaje care ar trebui să aducă zâmbete pe fețele celor care le citesc. Puțin ciudat să te raportezi așa la un loc în care, de obicei, sunt deplânse pierderile, însă unicitatea lui trebuie tratată ca atare.

Voi povesti despre el într-un episod viitor, pentru că nu face subiectul acestui articol, însă l-am menționat pentru că, deși este foarte des asociat cu localitatea în care se află, Săpânța, nu este singura atracție a zonei – din nou, ciudat spus „atracție”. Aici se află și cea care în prezent este considerată cea mai înaltă biserică din lemn din lume, construită destul de recent, în perioada 1998-2003, și anume Mănăstirea Săpânța-Peri.

Vechea construcție îi este atribuită tot voievodului Dragoș, la finalul anilor 1300, deși distrusă ulterior, după aproape patru secole. De fapt, localitatea Peri, teritoriul pe care se afla biserica veche, aparține acum Ucrainei. În memoria ei a fost ridicată, la marginea satului Săpânța, foarte aproape de graniță, Mănăstirea Săpânța-Peri, cu o turlă înaltă de 78 de metri, vizibilă și de pe celălalt mal al Tisei de către românii din Maramureșul care acum face parte din țara vecină.

Vechea biserică a fost distrusă de către armata austriacă, după ce a întâmpinat o puternică rezistență din partea locuitorilor care nu au acceptat să treacă la religia catolică – din nou, un simbol al biruinței credinței ortodoxe, chiar și atunci când aceasta este încercată. Noua mănăstire este ca o punte în timp, păstrând specificul maramureșean inconfundabil, fiind precum o aducere în prezent a unui trecut pe care, pe măsură ce descoperim prezentul, vom fi tot mai tentați să îl aflăm.

 

Mănăstirea Bârsana și Mănăstirea Săpânța-Peri fac acum parte din patrimoniul mondial UNESCO, amintind de o istorie despre care am povestit aici, fiind nu doar reprezentanți de vază ai zonei, ci și locuri în care frumusețea naturii o întâlnește pe cea a sufletului.

 

---

Citește și: Muzeul Satului Maramureșean – o istorie spusă fără cuvinte

---